Patzaichin a pornit să vâslească spre îngeri

Distribuie acest articol!

Născut în inima Deltei, acolo unde Dunărea se împletește cu Marea, iar apele îmbrățișează Cerul, Ivan Patzaichin n-a plecat în viață cu un nume faimos, cu glorie și averi, cum pleacă alții, ci doar cu o ambiție de fier și mâini de oțel. Destinul a făcut ca într-o zi, fiul pescarului tulcean să schimbe lotca părintească pe o canoe. Și din acea zi, sportul mondial avea să dobândească pe unul dintre cei mai mari campioni ai săi, iar România să câștige un sportiv de legendă. De o ambiție fenomenală, întrecută poate doar de rezistența lui fantastică și modestia uluitoare pentru un om atât de valoros, Ivan Patzaichin a plecat dintre noi cu discreția care i-a fost mereu caracteristică. A trecut pragul acestei lumi așa cum trece o luntre în asfințit peste apele întunecate ale Deltei, tăcută, tremurând peste unde. Căci Patzaichin a fost, pentru sportul românesc, o luntre de aur, desprinsă parcă din vechile basme lipovenești, o luntre în siajul căreia, din păcate, nu mai urmează niciun alt sportiv precum a fost el…

Patzaichin n-a vrut să i se facă statuie, cât era în viață, dar statuia i s-a făcut. Din fața stadionului Dinamo, chipul lui oțelit privește, cutezător, înainte, mereu înainte, spre o linie de finiș nevăzută, dar la care, cu siguranță, el va ajunge mereu primul, înaintea tuturor. Așa cum a făcut-o, de altfel, de atâtea și atâtea ori, la campionate mondiale și europene, la olimpiade și la alte zeci și zeci de competiții. Iar statuia care-l reprezintă, ca pe un efeb grec, este atât de realistă încât ai impresia că, dacă vei da bronzul jos, vei găsi sub el carne, mușchi, bătături, sudoare și sânge. Îl vei găsi pe Patzaichin așa cum a fost, în carne și oase, mereu dornic să fie mai bun, mai rapid, mai puternic decât toți ceilalți pământeni.

Astăzi, acest om al apelor a plecat de pe Pământ și odată cu el pleacă o parte din copilăria noastră. O copilărie în care ne entuziasmam când îl vedeam triumfând la Olimpiade, când plângeam de emoție ascultând imnul României și văzând tricolorul ridicat pe cel mai înalt catarg, pentru o nouă victorie a lui Patzaichin. Ivan ne-a adus bucurie într-o epocă în care aveam mult prea multe prilejuri de tristețe. Și cel puțin pentru asta n-ar trebui să-l uităm vreodată.

Drum bun peste apele vieții și ale morții, neprețuitule erou al copilăriei mele! Odihnește-te în pace, după o viață de trudă, iar Dumnezeu să-ți ierte sufletul. Sunt convins că îi va fi foarte ușor: ai muncit atât de mult, într-o viață de om, încât oare când să mai ai timp să păcătuiești? Și sunt la fel de convins că Petru, „pescarul de oameni” al lui Hristos, te va întâmpina în Raiul pe care l-ai binemeritat și-ți va spune, bătându-te pe umăr și surâzând cu blândețe: „Bine-ai venit acasă, Vaniușa…”


Distribuie acest articol!
%d blogeri au apreciat: