Cea mai dură judecătoare din Timișoara, Adriana Stoicescu, comentează scandalul azilurilor groazei despre care spune că e rezultatul modului în care, de la Revoluție încoace, românii sunt învățați să trăiască. Goana după faimă și după bani au luat locul umanității, spune Stoicescu, care atrage atenția că mulți oameni consideră că vârstnicii sunt pur și simplu o cheltuială inutilă și nu oameni care sunt părinți și bunici și care merită să fie iubiți și tratați cu respect.
Înțeleg indignarea, nu înțeleg mirarea….
Nu asta am cultivat de 30 de ani? Lipsa de empatie? Nesimțirea? Goana după bani, cu orice preț?
Bătrânii aceștia sunt un argument. O explicație. O consecință. O dovadă a nivelului de dezumanizare la care am ajuns.
Nu asta ni se spune de 30 de ani? Să ne trăim viața fără să ne pese de cel de lângă noi…
Să ne distrăm și să ne îmbogățim.
Să călcăm peste cadavre în drumul nostru triumfal spre nicăieri.
Ne facem case cu 3 etaje în care părinții nu mai au loc.
Ne cumpărăm mâncare cât pentru un regiment, iar bunicii ne mor de foame, uitați într-un sat fără apă și curent.
Totul este despre mine, nimic despre cel de lângă mine.
S-au străduit să ne scoată din cap Biserica și educația, bunul simț și omenia.
Și au reușit.
De ce ne mirăm?
Societatea noastră e un uriaș azil în care mor, zi de zi, oamenii precum șoarecii…
Nu ne mai pasă de nimic, nu mai avem nicio fărâmă de empatie.
Trăim să ne umflam burțile, să ne hăhăim în fața televizoarelor, râzând tâmp și fără motiv, dar fericiți că cel de lângă noi e mai prăpădit.
Am devenit hiene.
De ce ne mirăm?
Bătrânii aceia vom fi și noi, într-o bună zi, pentru că asta cultivăm.
Îi învățăm pe copii să fie luptători, să dea din coate, să reușească, dar nimeni nu îi mai învață să fie, pur și simplu, Oameni.
Într-o lume în care contează doar puterea și banul, de ce ne-ar mai păsa de bătrâni?
Sunt, oricum, depășiți.
Sunt bolnavi și ne cheltuim pe ei, inutil, banii.
De ce să ne pese?
Trebuie să ne trăim viața la maxim, așa ne învață toți guru făcuți la kilogram.
Bătrânii ăștia sunt oglinda sufletelor noastre mici și meschine, obsedate de propriile nevoi, imune la strigătele de ajutor ale oamenilor de lângă noi.
Poata, până la urmă, vom descoperi că roboții sunt mai empatici decât noi.
Poate vor deveni ei Oameni.
Noi nici roboți nu suntem capabili să fim….
