Energia României intră în zona de risc: nu vom duce lipsă de curent, ci de putere atunci când va conta cel mai mult

Una dintre cele mai mari confuzii din dezbaterea actuală despre energie este echivalarea cantității totale de energie produsă într-un an cu securitatea energetică a unui stat. România continuă să afișeze, la nivel statistic, un portofoliu important de capacități de producție. Însă adevărata provocare nu mai este numărul de megawați instalați, ci capacitatea sistemului de a furniza energie în momentele cele mai dificile, se arată într-o analiză a lui Dumitru Chisăliță, președintele Asociației Energia Inteligentă.

Raportul de adecvanță realizat de Transelectrica ridică un semnal de alarmă care ar trebui să fie în centrul politicilor energetice din următorii ani. Documentul arată că România se apropie de o perioadă în care siguranța alimentării nu va mai depinde de câtă capacitate este conectată la rețea, ci de câte centrale pot produce efectiv energie în intervalele critice de consum.

Deficitul nu mai este teoretic

Analiza realizată pentru anul 2027 indică o deteriorare semnificativă a indicatorilor de adecvanță. În scenariul central, indicatorul LOLE (Loss of Load Expectation) ajunge la 143,55 ore anual, ceea ce înseamnă că există un număr estimat de peste 143 de ore pe an în care sistemul nu poate acoperi integral cererea de energie din resursele disponibile, inclusiv din importuri.

În paralel, energia nealimentată (ENS) este estimată la peste 36.000 MWh, reflectând cantitatea de energie pe care consumatorii ar solicita-o, dar pe care sistemul nu ar putea să o livreze.

Cele două valori, analizate împreună, arată că România nu se confruntă doar cu episoade izolate de stres energetic, ci cu un deficit structural de adecvanță.

Diferențele față de alte state europene sunt semnificative. Dacă România înregistrează un LOLE de peste 143 de ore, estimările pentru Spania indică aproximativ 5 ore anual, iar pentru Franța și Germania valorile rămân sub o oră. Italia și Polonia se situează, de asemenea, la niveluri incomparabil mai reduse.

Testul adevărat vine în iarna 2026-2027

Perioadele cu cel mai mare risc sunt identificate în lunile decembrie, ianuarie și februarie, în special în intervalele de consum maxim de dimineață și seară.

Exact atunci apar cele mai mari vulnerabilități ale sistemului:

• producția fotovoltaică este inexistentă;
• consumul populației crește abrupt;
• încălzirea electrică și pompele de căldură amplifică cererea;
• disponibilitatea importurilor regionale scade;
• orice incident tehnic poate produce efecte în lanț.

În aceste condiții, simpla raportare la capacitățile instalate devine insuficientă. Un megawatt fotovoltaic disponibil la prânz nu oferă aceeași valoare pentru securitatea sistemului precum un megawatt capabil să producă energie într-o seară geroasă de iarnă.

Aceasta este diferența fundamentală dintre capacitate și adecvanță.

Cărbunele rămâne o plasă de siguranță

Una dintre concluziile cele mai incomode politic ale raportului este rolul pe care îl mai joacă centralele pe lignit. Simulările arată că menținerea în funcțiune a unor grupuri de la Rovinari și Turceni reduce dramatic riscurile de adecvanță. În acest scenariu, indicatorul LOLE scade de la 143,55 ore la doar 11,34 ore, iar energia nealimentată se reduce de aproape zece ori.

Această concluzie nu reprezintă o pledoarie pentru cărbune ca soluție de viitor. Ea arată însă că eliminarea unor capacități convenționale înainte de apariția unor înlocuitori reali poate genera riscuri majore pentru securitatea energetică. Lignitul poate funcționa ca soluție de rezervă pentru următorii ani, însă nu rezolvă problema costurilor și nici nu oferă o perspectivă sustenabilă pe termen lung.

Gazul natural, între necesitate și vulnerabilitate

În toate scenariile favorabile, noile centrale pe gaze naturale joacă un rol decisiv în stabilizarea sistemului. Odată cu intrarea lor în exploatare, indicatorii de adecvanță se îmbunătățesc semnificativ și se apropie de niveluri acceptabile. Problema este că întreaga strategie energetică începe să depindă de realizarea la timp a unor proiecte complexe, care trebuie finanțate, construite, racordate și puse în funcțiune fără întârzieri.

Experiența României în implementarea marilor investiții energetice nu oferă însă suficiente motive de optimism. Cu alte cuvinte, securitatea energetică a următorului deceniu depinde într-o măsură considerabilă de respectarea unor termene care, istoric, au fost frecvent depășite.

Mai există și o provocare economică. Centralele pe gaz sunt indispensabile pentru echilibrarea sistemului, însă există riscul ca acestea să nu funcționeze suficient de multe ore pentru a-și recupera investițiile exclusiv din piață. În lipsa unor mecanisme de remunerare a capacității, investițiile private pot deveni dificil de justificat.

Paradoxul succesului fotovoltaic

Expansiunea energiei solare reprezintă una dintre cele mai importante realizări ale ultimilor ani. Totuși, succesul fotovoltaicului ascunde și o problemă structurală. Energia este produsă în cantități mari în momentele în care consumul este redus și insuficient în perioadele de vârf.

Raportul Transelectrica indică niveluri în creștere ale energiei care nu poate fi valorificată eficient, ceea ce demonstrează existența unui dezechilibru între producție și consum. Fără sisteme de stocare, fără flexibilitate și fără investiții accelerate în infrastructura de transport, o parte a succesului regenerabilelor riscă să se transforme într-o nouă sursă de volatilitate și costuri suplimentare.

În realitate, problema energetică a viitorului nu va fi lipsa energiei la prânz. Problema va fi disponibilitatea energiei între orele 18:00 și 22:00 în zilele reci de iarnă.

Stocarea, elementul care lipsește

Pentru a susține dezvoltarea regenerabilelor, România are nevoie urgentă de capacități importante de stocare. Estimările Transelectrica indică necesitatea unor capacități de aproximativ 3.000 MW și 11.000 MWh până în 2027, care vor crește la aproape 4.800 MW și 18.400 MWh până în 2035.

Discuția publică rămâne însă concentrată aproape exclusiv asupra puterii instalate. În realitate, diferența o face energia care poate fi stocată și livrată timp de mai multe ore. Un sistem poate dispune de mii de megawați de baterii, însă fără suficienți megawați-oră stocați, acestea nu vor putea susține rețeaua pe durata unui episod prelungit de consum ridicat.

Importurile nu pot substitui securitatea energetică

O altă idee care s-a consolidat în ultimii ani este aceea că interconectările europene rezolvă automat problemele de adecvanță. Această abordare funcționează doar atunci când dificultățile sunt locale.

În cazul unor episoade regionale de frig sever, când România, Bulgaria, Ungaria, Serbia sau alte state din Europa Centrală se confruntă simultan cu consum ridicat, fiecare țară va încerca să își protejeze propriul sistem. În astfel de situații, disponibilitatea exporturilor scade exact atunci când cererea de import este mai mare. Securitatea energetică nu poate fi delegată în exterior și nici bazată exclusiv pe disponibilitatea vecinilor.

Rețeaua devine la fel de importantă ca producția

Dezbaterea publică se concentrează aproape exclusiv pe construcția de noi centrale regenerabile. Mult mai puțin se discută despre infrastructura necesară pentru transportul energiei.

Pe măsură ce ponderea regenerabilelor crește, rețeaua de transport și distribuție începe să devină unul dintre principalele puncte vulnerabile ale sistemului. Mii de megawați noi pot fi construiți relativ rapid. Însă dacă energia nu poate fi transportată eficient către marile centre de consum, o parte importantă din valoarea investițiilor se pierde.

Din acest motiv, liniile electrice, transformatoarele și digitalizarea rețelei trebuie tratate ca investiții strategice și nu doar ca proiecte tehnice.

Riscul real nu este blackoutul

Întrebarea care domină frecvent dezbaterea publică este dacă România riscă un blackout. Probabilitatea unui asemenea eveniment există, însă nu acesta este principalul pericol. Adevărata amenințare este funcționarea permanentă a Sistemului Energetic Național aproape de limita sa de siguranță.

Un astfel de sistem generează prețuri ridicate, volatilitate accentuată, costuri mai mari pentru investiții și o competitivitate redusă pentru industrie.

Perioada 2027-2032 va decide succesul tranziției

Următorii ani reprezintă intervalul cu cel mai mare risc strategic pentru România. În aceeași perioadă se pot suprapune mai multe provocări majore: reducerea rolului cărbunelui, retehnologizarea Unității 1 de la Cernavodă, creșterea consumului prin electrificare, întârzieri la proiectele pe gaz, dezvoltarea insuficientă a rețelei și lipsa capacităților de stocare. Dacă investițiile strategice vor fi finalizate la timp, riscurile pot fi gestionate.

Dacă însă mai multe proiecte întârzie simultan cu doi sau trei ani, România poate intra într-o perioadă de vulnerabilitate energetică și economică fără precedent în ultimii douăzeci de ani.

Mesajul principal al studiului de adecvanță este clar: România nu riscă să rămână fără energie în sens absolut. Riscul real este să nu dispună de suficientă putere fermă exact în momentele în care consumul atinge nivelurile maxime.

Iar dacă există un interval care va decide succesul sau eșecul tranziției energetice românești, acesta nu este doar sezonul rece 2026-2027, ci întreaga perioadă 2027-2032, când reziliența sistemului va fi pusă cu adevărat la încercare.