Comemorarea unui patriot, Avram Iancu, un patriot de care cu toţii avem nevoie

Distribuie acest articol!

Istoria poporului român este o istorie zbuciumată, plină de figuri legendare despre care ne amintim cu mândrie peste ani şi vom continua să ne amintim atât timp cât fiinţa noastră va exista. Este şi cazul şi marelui patriot Avram Iancu a cărei comemorare reuşeşte să trezească în noi sentimentul mândriei de a aparţine unui popor cu figuri emblematice pentru istoria omenirii, iar pe de altă parte, dorinţa arzătoare de afirmare a idealurilor şi a valorilor naţionale.

„Istoria pentru noi trebuie să fie un izvor nesecat de poezie sănătoasă, un şir de icoane sfinte de unde să căpătăm totdeauna învăţătură de adevăr şi insuflare de virtute”, spunea Caragiale, iar în zilele acestea puteam afirma cu mândrie că o astfel de icoană sfântă din care căpătăm puterea de a merge mai departe, în ciuda vicisitudinilor, este figura lui Avram Iancu.

Lucian Blaga îi atribuia lui Avam Iancu chemarea atât de sugestivă pentru ceea ce reprezintă un om de acţiune: „Să punem pumnul în pieptul furtunii că de nu pierim”. Aceste cuvinte sunt săpăte şi pe o veche cruce de lemn înnegrită de vreme care străjuieşte şi astăzi defileul de la Fântânele în amintirea vitejiei moţilor ce au păstrat, ei singuri, Transilvania ca pe o Ţară Românească, dovedind inamicului că Munţii Apuseni sunt inexpugnabili.

În luna martie 1848, fiorii revoluţiei din Ungaria au ajuns şi în Transilvania canceliştii români, printre care şi Avram Iancu, au redactat un memoriu prin care aderau la dorinţa de libertate a maghiarilor. Fructul otrăvit al maghiarilor era unirea Ardealului cu Ungaria, iar acesta a fost momentul în care Avram Iancu a ales să fie căpetenia revoluţionarilor şi să lupte pentru ca naţiunea română să benenficieze de libertăţi egale cu cele ale maghiarilor din Transilvania.

În timpul Revoluţiei, a fost conducătorul cetelor înarmate de ţărani şi mineri din Munţii Apuseni, cu ajutorul cărora a organizat apărarea în acea zonă. A respins multe atacuri ale armatei maghiare care erau superioare atât ca număr cât şi ca armament, câstigându-şi astfel numele de “Craiul munţilor“.

După Avram Iancu, a rămas drama deznădejdii că jertfa miilor de tineri moţi a fost zadarnică.

Faţă de celelalte personalităti ale revoluţiei de la 1848-1849, din România, Avram Iancu a avut fără îndoială „ceva” aparte, greu de definit şi care face parte indiscutabil din temperamental său revoluţionar. Este vorba despre acea putere de a „fermeca” mulţimea, după cum spunea şi G. Bariţiu care l-a ascultat personal, dar care totuşi susţinea că nu a fost un orator în adevaratul sens al cuvântului. În ciuda acestei constatări, a recunoscut însă faptul că ”…era peste putinţă să nu răpească cu sine pe ascultători”.

 La 27 iunie 1849, Iancu se adresa adversarilor săi: “Fraţi maghiari, între voi şi noi armele niciodată nu pot hotărî. Credeţi-ne nouă … că în aceste două patrii surori maghiarul de existenţă şi viitor nu poate vorbi fără de român, nici românul fără maghiar”. Lungile negocieri purtate de Bălcescu, au făcut ca la 14 iulie 1849 să fie încheiat “ proiectul de pacificare”, în temeiul căruia era asigurată încetarea luptei. Din nefericire, lupta dintre români şi unguri încetase prea târziu, pentru că la Şiria armatele invadatoare ţariste obligau armatele revoluţionare maghiare să capituleze.

La 20 decembrie 1850 – anul în care ziariștii austro-ungari susțineau că ar fi înnebunit – Avram Iancu își scria cu propria mână testamentul: „Ultima mea voință. Unicul dor al vieții mele fiind ca să-mi văd Națiunea mea fericită, pentru care după puteri am și lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba togma acuma cu întristare văd că speranțele mele și jertfa adusă să prefac în nimic”.

 Suferinţa lui Avram Iancu avea să se stingă în noaptea de 9/10 septembrie 1872, la Baia de Criş, în Zarand, când s-a alăturat icoanelor neamului românesc. În casa brutarului Ion Stupină, a fost găsit trupul său neînsufleţit. Avea aspura sa o năframă zdrenţuită, fluierul de cireş şi o jalbă către împăratul austriac Franz Joseph, unsă şi mototolită….

Lumina acestor eroi este pentru naţiunea română simbolul puterii şi al adevărului, al dorinţei de evoluţie şi de libertate. Din păcate, eroii nu pot muri decât o dată apărându-şi ţara, dar avem nevoie să cinstim în fiecare zi icoana lor plină de lumină pentru ca fiecare dintre noi să căpăte puterea de a învia în lupta pentru afirmarea identităţii naţionale, căci, aşa cum spunea Nicolae Titulescu „nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, şi noi românii nu vom putea fi puternici până când nu ne vom uni cu toţii într-unul şi acelaşi corp politic”.

Comemorarea lui Avram Iancu este un prilej de a ne simţi puternici şi de a da unităţii rolul pe care îl merită în puterea noastră ca naţiune.

Ciprian Demeter


Distribuie acest articol!
%d blogeri au apreciat: