AUR, mult peste propriul lider: George Simion pare mai confortabil cu 10–15% decât cu responsabilitatea guvernării

AUR a ajuns într-un moment paradoxal al existenței sale: partidul a devenit mult mai mare decât propriul lider. Procentele ridicate din sondaje nu mai descriu doar un partid de protest, ci exprimă așteptările unei părți importante a societății pentru o alternativă politică. George Simion pare însă să fi rămas blocat în logica formațiunii de 10–15%, pentru care opoziția permanentă, conflictul și radicalismul sunt suficiente.

Un partid aflat la 10–15% poate trăi ani întregi din protest. Poate critica guvernarea, poate organiza manifestații, poate produce mesaje spectaculoase și poate explica fiecare nereușită prin vina celor aflați la putere. Un partid care ajunge însă spre 30–40% intră într-o cu totul altă categorie. Oamenii nu îi mai cer doar să protesteze. Îi cer să demonstreze că poate guverna.

Mai este însă ceva important: procentele mari ale AUR nu trebuie confundate automat cu o validare a capacității sale de guvernare. O parte consistentă a acestei creșteri poate fi explicată prin nemulțumirea societății față de actuala guvernare, prin votul de sancțiune și prin dorința de schimbare. Cu alte cuvinte, scorul partidului poate spune la fel de mult despre slăbiciunea adversarilor cât spune despre forța proprie a AUR. Procentele nu reflectă neapărat existența unei echipe pregătite să administreze statul, a unor politici publice mature sau a unei capacități executive deja demonstrate. George Simion este probabil conștient de acest risc: opoziția poate aduna foarte ușor nemulțumirea publică, în timp ce guvernarea o poate consuma într-un timp extrem de scurt.

Istoria politică românească oferă suficiente avertismente. Convenția Democrată Română a venit la putere în 1996 pe fondul unei uriașe așteptări de schimbare, însă dificultățile guvernării, conflictele interne și dezamăgirea electoratului au dus rapid la erodarea sprijinului public. Până la alegerile din 2000, construcția politică se prăbușise, iar CDR nu a mai reușit să intre în Parlament în formula care o consacrase. Lecția este simplă: un scor mare obținut din nemulțumirea față de ceilalți poate dispărea foarte repede atunci când trebuie să demonstrezi ce poți face tu însuți.

Aici pare să apară problema lui George Simion. AUR este astăzi mult peste George Simion. Electoratul potențial al partidului este mai larg decât electoratul atras de radicalismul liderului său. Așteptările societății sunt mai mari decât discursul permanent de opoziție, iar dimensiunea electorală la care a ajuns formațiunea presupune competență, predictibilitate, profesionalizare și soluții concrete.

Guvernarea înseamnă însă responsabilitate. În opoziție poți spune aproape orice și poți critica aproape orice. La guvernare trebuie să conduci oameni, să construiești bugete, să administrezi instituții, să negociezi, să iei decizii dificile și să răspunzi pentru rezultate. Din această perspectivă, comportamentul politic al lui George Simion poate fi interpretat ca o teamă de trecerea de la protest la administrație.

Există și o altă explicație posibilă. Intrarea AUR la guvernare ar presupune promovarea unor oameni capabili să ocupe funcții executive importante. Miniștri, secretari de stat sau eventual un prim-ministru provenit din partid ar dobândi inevitabil notorietate și autoritate proprie. Un ministru performant poate deveni, în câteva luni, mai relevant public decât un lider care continuă să producă doar conflict politic.

Pentru un lider preocupat înainte de toate de controlul partidului, asemenea oameni pot ajunge să fie percepuți nu ca un avantaj pentru formațiune, ci ca potențiali rivali. Tocmai aici apare una dintre cele mai periculoase boli ale politicii: paranoia internă.

Paranoia politică începe atunci când colegul competent devine suspect pentru simplul fapt că este competent. Când notorietatea altuia este privită ca o amenințare, politica nu mai este o competiție a ideilor, proiectelor și soluțiilor, ci o competiție a săpării celuilalt. În loc să te întrebi cum construiești cea mai bună echipă, începi să te întrebi cine ar putea deveni prea puternic. În loc să promovezi oamenii care pot aduce partidului încredere, îi ții suficient de jos încât nimeni să nu poată pune în discuție autoritatea liderului.

Un asemenea mecanism poate explica de ce un AUR de 10–15% ar putea fi mult mai confortabil pentru George Simion decât un AUR de 30–40%. La 10–15%, nimeni nu îi poate cere serios să conducă România. Poate rămâne liderul zgomotos al opoziției, poate împărți câteva funcții politice, poate controla organizația și poate evita testul fundamental al oricărui politician: capacitatea de a transforma discursul în rezultate.

Procentele mari schimbă însă complet situația. Când milioane de oameni se uită către partid ca spre o posibilă alternativă de guvernare, nu mai este suficient să spui unei minorități radicalizate ceea ce aceasta dorește să audă. Trebuie să vorbești și cu antreprenorul, profesorul, medicul, inginerul, fermierul, muncitorul, funcționarul sau pensionarul care nu caută spectacol politic, ci stabilitate și soluții.

AUR trebuie, prin urmare, să decidă ce vrea să devină. Valorile conservatoare înscrise în statut nu pot rămâne simple lozinci. Populismul trebuie ponderat, iar partidul trebuie să intre într-o perioadă de maturizare și profesionalizare. Un partid care aspiră la guvernare trebuie să fie consecvent și predictibil și să demonstreze că dispune de oameni capabili să administreze statul.

Există, desigur, și confortul material și instituțional al opoziției parlamentare. Partidele parlamentare primesc subvenții publice importante, iar reprezentarea politică aduce funcții, infrastructură și influență fără responsabilitatea directă pentru administrarea țării. Tocmai de aceea, orice discuție despre utilizarea banilor publici trebuie însoțită de transparență și de control riguros, indiferent despre ce partid este vorba.

Pentru George Simion, un partid de 10–15% poate reprezenta astfel formula politică ideală: suficient de mare pentru a-i garanta relevanța, suficient de mic pentru ca nimeni să nu-i ceară cu adevărat să guverneze. Poate critica, poate protesta și poate rămâne permanent în centrul atenției fără să fie obligat să demonstreze că știe să conducă.

Dar AUR nu mai este partidul de 10–15%. Partidul a crescut cu mult peste liderul său. În jurul său există un electorat care nu mai cere doar revoltă, ci construcție. Există oameni care vor ca partidul să demonstreze că poate administra România și că poate transforma valorile pe care le proclamă în politici publice.

Aceasta este adevărata provocare pentru AUR. Nu dacă George Simion poate continua să fie un lider eficient al opoziției, ci dacă partidul poate deveni suficient de matur încât să depășească limitele politice ale propriului lider.

Un partid mare nu trebuie micșorat pentru ca liderul să se simtă confortabil. Liderul trebuie să crească până la nivelul partidului pe care pretinde că îl conduce.