Invenții antice – carele de luptă
Cătălin Iliescu (API), pasionat de istorie, ne trimite în exclusivitate un studiu propriu asupra civilizației antice – tehnologia de luptă de acum câteva mii de ani.
Carul de luptă sumerian
În 1927-28, Sir Leonard Woolley a condus o serie de lucrări arheologice pe teritoriul vechii regiuni Mesopotamia. În timpul excavărilor unuia dintre cele mai mari morminte – mormântul regelui Ur-Pabilsag (care a murit în jur de 2550 BC) – a fost descoperit un artefact extrem de interesant. O cutie de lemn, goală, aproximativ 50/22 centimetri, ornată cu mozaic, ce ilustrează scene de război și pace și despre care inițial s-a presupus că este, de fapt, un stindard.
În scenele de război ilustrate de Stindardul din Ur putem distinge caracteristici ale carelor de luptă sumeriene. Ușor de observat este tolba cu sulițe fixată pe o parte a carului, în exterior. Partea din față a carului, scutul, este reprezentat vertical și plat câteodată, sau ușor înclinat în față alteori (posibil de la aspectul stilizat care suprapune tolba cu sulițe peste scutul carului).
Aspectul general al carului de luptă sumerian este mai mult de căruță adaptată pentru lupta și acest fapt este total justificat, având în vedere modele în miniatură descoperite. Dar poate jucăriile erau simplificate, fiind destinate copiilor. Carele de lupta reprezentate pe Stindardul din Ur au toate scutul înclinat. Dar, din nou, acest lucru ar trimite către un design pretențios, ba chiar nerealizabil fără suficiente ranforsări.
Se pare că adevăratul motiv al scutului înclinat este unul rezultat din experiența de război a luptătorilor sumerieni. Un scut înclinat oferă o mai bună manevrabilitate a carului, mai mult loc pentru picior, ceea ce permite soldatului să vină mai în față și pasagerului mai mult loc de manevră.
Din cauza materialelor din care era construit – lemn și textil – nu există un car de lupta sumerian să fi supraviețuit până în prezent. Din fericire, avem Stindardul din Ur fără de care nu am fi știut cum arată un astfel de car. Stindardul din Ur se află la British Museum, Londra.
Carul de luptă egiptean
În acele vremuri, nu Zeus stăpânea peste Valea Nilului, așa cum ar fi fost de așteptat.
Amun-Ra apare ca Rege al Zeilor, nu doar în Egipt, dar și în Libia și de-a lungul Nilului până în Sudan. În Grecia apare că și Zeus Ammon. Imaginea vie a lui Amun-Ra era nimeni altul decât Faraonul Tutankhamun, care a stat pe tron între anii 1334 – 1325 BC. Deși era Faraon, Tutankhamun nu a condus practic Egiptul, el având doar 8-9 ani la înscăunare. În locul sau stăpânea Ay (Tatăl Zeului), despre care se crede că ar fi o rudă a faraonului. Tutankhamun moare în jurul vârstei de 18 ani, posibil într-un acident de car, suferind mai multe răni; posibil în urma unei căderi și a unei infecții puternice cu malaria.
Howard Carter, arheolog britanic, descoperă mormântul Faraonului Tutankhamun în noiembrie 1922, excavările fiind finanțate de Lordul Carnarvon. Mormântul este renumit pentru obiectele valoroase pe care le conținea – peste 5000 de obiecte funerare au fost catalogate doar dintr-o singură camera. Chiar și antecameră conține obiecte remarcabile, cum ar fi componentele a patru care: unul de vânătoare, unul de război și două de paradă.
Carele egiptene erau mici – două persoane încăpeau stand în picioare – erau ușoare și foarte rapide. Lățimea era de aproximativ 1.75 metri, perfectă pentru drumuri înguste, deșert sau drumuri de munte. Armata egipteană era alcătuită într-o proporție destul de mare de care de lupta. Carul de lupta oferea o platforma excelentă pentru arcași. În strategia de lupta egipteană carele de lupta ofereau inamicului prima lovitură și erau urmate îndeaproape de infanterie – un blitzkrieg antic.
În Egiptul antic soldații care faceu parte din corpul de care de luptă aveau propria clasa aristocratică numită maryannu. Carele de lupta au devenit puternic integrate în armată mai ales în timpul lui Amenhotep II. Soldatul din carul de lupta se numea seneny și apărătorul sau kedjen. Seneny era antrenat să tragă cu arcul cu o mare acuratețe chiar și în timpul unui galop – ceea ce este menționat de mai multe ori despre însuși Amenhotep II.
Carul de luptă persan
În lumea antică plină de eroi, zei și semizei, războiul era o normalitate, pentru unii chiar o întrecere sportivă; o lume savuroasă, așa cum este ea descrisă de istoricii vremurilor. Este firesc să te gândești imediat la Grecia Antică, la Iliada și Odiseea, la Legendele Olimpului sau la Imnperiul Român, imediat ce auzim de luptele antice, strategia de război în antichitate și mai puțîn la ceea se se petrecea in Orientul Mijlociu, la Imperiul Persan, de exemplu. Dar istoria acelor locuri este la fel de spectaculoasă și plină de inovație ca și cea europeană.
Cirus cel Tânăr a fost un prinț Persan, general și Satrap al Lydiei și Ioniei din 408 până în 401 BC, când a murit în luptă, încercând să-i ia tronul fratelui sau Artaxerxes II (Regele Regilor în Persia (404BC – 358BC). Premisele unei povești destul de spumoase aș zice. O poveste condimentată de faptul că Cirus cel Tânăr a încercat să-l înlăture pe fratele sau cu ajutorul celor Zece Mii – o unitate de mercenari, majoritatea greci. Unul dintre conducătorii acestei „legiuni” era nimeni altul decât Xenofon – istoric, filosof, soldat, mercenar și elev al lui Socrate.
Xenofon scrie în Anabasis despre Bătălia de la Cunaxa, unde Cirus cel Tânăr și Artaxerxer II s-au înfruntat, că unitatea celor Zece Mii și-a învins adversarul în două atacuri succesive cu costurile unui singur soldat grec rănit. Dar Cirus cel Tânăr este ucis ceea ce a făcut victoria lor irelevantă și întreagă campanie un eșec. Spumos, spectaculos!
În Cyropaedia, Xenofon îi atribuie invenția Carului de Lupta Persan lui Cirus cel Mare sau pentru iubitorii Games of Thrones: Cirus The Great King, King of Persia, King of Anshan, King of Media, King of Babylon, King of Sumer and Akkad, and King of The Fours Corners of the World. Din însemnările lui Xenofon: „… ce ai fi făcut dacă ai fi auzit că vin spre ține care de lupta, care nu sunt că înainte(…) dar au cai înhămați și îmbrăcați în armură (…) și coase de oțel atașate la osie și urmează să treacă prin inamic?”. O întrebare grea. Lamele aveau cam un metru lungime, iar carul era tras de patru cai și echipajul era format din trei oameni, doi luptători și un conducător. Carele erau trimise în lupta primele și făceau un masacru greu de descris în cuvinte, iar în urmă lor rămâneau formații inamice răvășite la dispoziția trupelor din linia a două.