Există pe lumea aceasta naţiuni învingătoare datorită faptului că au înţeles că doar de proprii lor cetăţeni depinde calitatea vieţii şi gradul de civilizaţie a unui popor. Există însă şi naţiuni care se consideră victime ale destinului dacă ar fi să ne referim la teritoriile condamnate la secetă, foamete, refugiaţi, piraţi, violenţe şi terorism. Deşi această clasificare este oarecum voit exhaustivă, din dorinţa de a mă referi strict la gradul de „intervenţionism” în destinul unei naţiuni, România nu se află în niciuna dintre cele două situaţii.
România şi-a „câştigat” cu multă trudă statutul de colonie, însă ultimele zile mă fac să cred că nici măcar acesta nu mai este valabil… A rămas un teritoriu supus unor experimente de supravieţuire. Îmi amintesc cu tristeţe perioada postdecembristă, când, tânăr fiind îl auzeam pe preşedintele Iliescu vorbim cu foarte multă persuasiune despre „perioada de tranziţie”, despre faptul că aceste perioade sunt etape inerente în dezvoltarea unui popor care abia a descoperit drumul către democraţie şi mă încearcă şi mai multă tristeţe când îmi amintesc că la fiecare început de an, cu predilecţie într-unul electoral, îl rugam pe Dumnezeu să fie mai bine pentru ţara şi pentru poporul meu.
Odată cu maturitatea a venit şi înţelepciunea şi recunosc faptul că impactul a fost dureros. M-a durut când am devenit egocentrist, m-a durut când am înţeles că doar eu sunt artizanul propriului meu viitor, că statul este reprezentat de nişte instituţii cu rol decorativ şi bugetofag, alcătuite din indivizi care nu au reuşit mare lucru în viaţă şi şi-au pus toată speranţa în sinecurile de partid, că drepturile şi libertăţile mele sunt doar declarative şi pot muri liniştit cu lista lor în braţe în spital, pe stradă, în casă…
Recunosc și faptul că îmi mai rămăsese o speranţă … justiţia! Şi cum cea divină mi se părea destul de îndepărtată, mi-am pus speranţa în cea umană, şi în pofida opiniilor exprimate în spaţiul public privind imparţialitatea, calitatea umană superioară, mult peste medie, de unde şi numărul mic de persoane care deţin titulatura de „magistrat”, justiţia din România nu este decât o prelungire a mercantilismului care guvernează în ultimele trei decenii ţara, un centru de interese şi înţelegeri care a dat mâna cu politicul, iar toate acţiunile care emană din acest spaţiu sunt doar pentru păstrarea privilegiilor unora şi a subjugării unor amărâţi.
Lupta anticorupţie trebuie să continue, însă sistemul dublei măsuri instituit de instituţiile de forţă au creat premisele unui stat totalitar, al justiţiei selective, aplicate după bunul plac mai ales când vine vorba de eliminarea oamenilor politici incomozi.
Justiția se va putea impune prin acte de dreptate și adevăr, niciodată prin forță așa cum se încearcă să se acrediteze ideea. Un magistrat întotdeauna trebuie să se întrebe dacă a procedat corect, ca un mod rațional de a se autoevalua, iar dacă nu o face, deciziile lui nu ar trebui să își mai găsească locul în planul destinului unui om.
În ciuda faptului că presa semnala faptele de corupţie evidente în cazul Elenei Udrea şi al apropiaţilor lui Băsescu “justiţia independentă” nu a fost interesată nicio clipă de aceste aspecte. Doar nişte orgolii au făcut ca la un moment dat să o vedem pe Elena Udrea defilând prin faţa camerelor de luat vederi încătuşată sau să-i vedem copilul de câteva zile smuls din braţe, şi tot în faţa televiziunilor, şi tot într-un dezgustător spectacol mediatic. Un spectacol grotesc destinat unor spectatori însetaţi de răzbunarea acumulată pe fondul unor frustrări şi umilinţe repetate.
Dar oare câți copii au crescut fără mamele lor, din cauza hoțiilor și politicilor dezastruoase adoptate de ”binomul Băsescu-Udrea” pentru România și care care le-au determinat pe foarte multe mame să plece la muncă în străinate pentru a reuși să le asigure copiilor un trai decent.
Băsescu ne vorbea de statul mafiot, dar întrebarea este cine era primul mafiot al României? În aceeași paradigmă, Iohannis afirma că România este un stat eșuat, întocmai ca și gândirea sa eșuată.
Oamenii voiau cătuşe şi poveşti din celulele închisorilor şi asta au primit. Udrea ne-a povestit chinurile sale din arest, ne-a vorbit despre celula strâmtă şi despre toaleta cu şobolani, Alina Bica ne-a povestit despre salteaua umedă de la Târgşor, despre pneumonia căpătată şi despre destinul ei distrus, însă nimeni nu ne spune despre bani… despre sumele acelea ameţitoare despre care se vorbea în rechizitorii şi care puteau fi folosite pentru spitalele mizere care s-au dovedit a fi adevărate inferne în care oamenii ard de vii, pentru şcolile pline de igrasie, pentru tabletele şi laptopurile pe care mulţi copii nu le-au avut pentru şcoala online, pentru infrastructura pe care toţi politicienii o constată, cu o stupoare incredibilă, ca fiind inexistentă doar atunci când se face schimbul de guvernare, pentru agricultura despre care vorbim ca despre un bolnav cu şanse minime de supravieţuire.
Citește în continuare pe Jurnalul Național
