STB, insolvența și terenurile vânate de mafia lui Ciucu ce stau în spatele discursului despre faliment
În opinia mea, scandalul STB nu începe cu actuala conferință de presă a lui Ciprian Ciucu și nici cu descoperirea bruscă a unor datorii despre care, aparent, nimeni nu ar fi știut nimic. Criza financiară este reală, dar povestea politică prezentată public este mult prea comodă. Ni se cere să credem că noua administrație a intrat în clădire, a aprins lumina și a găsit dezastrul lăsat exclusiv de alții. Numai că STB nu a fost o instituție aflată în afara influenței PNL.
În decembrie 2025, chiar Ciprian Ciucu afirma public că STB se afla sub influență liberală. Mai mult, documentul oficial privind afilierea politică a conducerii STB, publicat în martie 2026, arată că directorul general Andrei Dinculescu Bighea, directorul Daniel Istrate și directorul Cristian Ilaș erau membri PNL, iar Paul Eduard Simion era afiliat PSD. Din șapte directori declarați, trei aparțineau PNL. Prin urmare, partidul nu poate interpreta simultan rolul administratorului, al martorului surprins și al procurorului scandalizat.
PNL poate susține că nu a creat toate datoriile STB. Poate spune că problemele sunt mai vechi, că mecanismele de subvenționare sunt greșite și că societatea a fost folosită de mai multe partide. Toate acestea pot fi adevărate. Dar nu poate pretinde că a fost străin de conducerea companiei. Nu poți locui ani întregi în casa administrativă a unei societăți, iar când apar creditorii să te prezinți drept vecinul care a auzit zgomote suspecte.
Cronologia politică din mai 2026 merită, la rândul ei, observată atent. La 5 mai 2026, Guvernul Bolojan a fost demis prin moțiune de cenzură, cu 281 de voturi pentru. În aceeași zi, Consiliul General a aprobat bugetul Capitalei, în valoare de 8,5 miliarde de lei, iar Consiliul Local Sector 6 a aprobat bugetul sectorului, de aproximativ 2,8 miliarde de lei. În ziua căderii Guvernului au fost aprobate bugetele Primăriei Capitalei și Sectorului 6, totul cu ajutorul PSD.
Coincidența nu demonstrează singură existența unui plan. Dar, în politică, succesiunea deciziilor nu este niciodată lipsită de semnificație. Bugetul nu este o simplă listă contabilă. Bugetul este harta puterii administrative. Arată cine poate plăti, cine poate contracta, cine poate investi, cine poate reorganiza și, mai ales, cine poate pregăti operațiuni patrimoniale într o perioadă de instabilitate guvernamentală.
Aici apare adevărata problemă a insolvenței STB. Nu doar autobuzele, tramvaiele, salariile sau datoriile fiscale. Ci patrimoniul imobiliar aflat sub infrastructura de transport.
Autobaza Floreasca ocupă un teren de 19.580 de metri pătrați pe strada Donizetti. Depoul Militari ocupă 32.878 de metri pătrați pe bulevardul Preciziei. Autobaza Militari are încă 28.973,66 metri pătrați, iar Depoul Bujoreni, situat pe bulevardul Timișoara, are 29.993 de metri pătrați. Numai cele trei amplasamente din Sectorul 6 însumează peste 91.800 de metri pătrați. Vorbim despre mai mult de nouă hectare de teren urban, amplasat în zone cu infrastructură, acces rutier și interes imobiliar evident.
Pentru transportul public, aceste terenuri înseamnă depouri, ateliere, garaje, platforme tehnice și puncte logistice. Pentru piața imobiliară, ele reprezintă suprafețe compacte, greu de găsit în București, tocmai bune pentru operațiuni de regenerare urbană, ansambluri rezidențiale, spații comerciale și dezvoltări mixte. Autobuzele sunt mari consumatoare de spațiu și produc puțin profit imobiliar. Blocurile, birourile și centrele comerciale sunt, desigur, mult mai sensibile la nevoile profunde ale investitorului contemporan.
Interesul pentru schimbarea destinației Autobazei Floreasca nu reprezintă o invenție recentă. În 2018 exista deja un proiect pentru preluarea terenului de la RATB, construirea unei parcări și relocarea autobazei în termen de cel mult un an. Expunerea proiectului menționa explicit faptul că zona se afla în plină dezvoltare imobiliară. Cu alte cuvinte, presiunea asupra terenului este documentată de ani întregi.
Această istorie demonstrează că ipoteza imobiliară nu apare din imaginație și nici dintr o pasiune pentru teoriile conspirației. Terenurile au fost deja privite administrativ ca suprafețe care pot fi eliberate prin relocarea activității de transport. Nu rezultă de aici că există în prezent un contract secret cu un anumit dezvoltator. Rezultă însă că scenariul schimbării destinației acestor amplasamente este administrativ posibil și a mai fost pus oficial pe masă.
Trebuie făcută, totuși, o precizare juridică esențială. Documentele contractului de delegare includ depourile și autobazele menționate în categoria bunurilor aparținând domeniului public al Municipiului București, concesionate către STB. Prin urmare, deschiderea insolvenței nu înseamnă că administratorul judiciar poate scoate aceste terenuri imediat la licitație. Bunurile proprietate publică sunt, potrivit articolului 861 din Codul civil, inalienabile, imprescriptibile și insesizabile. Legea insolvenței permite includerea în averea debitorului numai a bunurilor și drepturilor patrimoniale care pot face obiectul executării silite.
Dar aici se termină explicația liniștitoare și începe mecanismul administrativ care trebuie urmărit.
Codul administrativ permite trecerea unui bun din domeniul public al Municipiului București în domeniul privat prin hotărâre a Consiliului General, cu justificarea încetării uzului sau interesului public. După trecerea în domeniul privat, bunul poate deveni valorificabil.
Prin urmare, dacă există o miză imobiliară, ea nu se va desfășura printr-o vânzare directă realizată a doua zi după deschiderea insolvenței. Mecanismul ar fi mai sofisticat și, ca de obicei, perfect îmbrăcat juridic. Mai întâi este declarată criza. Apoi este aprobat planul de reorganizare. Unele depouri sunt considerate ineficiente, prea costisitoare sau neadaptate noii arhitecturi de transport. Activitatea este relocată. Terenul își pierde oficial utilitatea publică. Consiliul General constată încetarea uzului public. Bunul trece în domeniul privat al municipiului. Ulterior apare valorificarea, asocierea, concesionarea sau dezvoltarea urbană.
Insolvența nu ar reprezenta, așadar, actul prin care terenurile sunt vândute. Ar putea reprezenta justificarea economică prin care infrastructura este declarată redundantă și pregătită pentru schimbarea destinației.
Aceasta este întrebarea centrală pe care discursul despre faliment încearcă să o acopere cu miliarde, penalități, salarii și indignare managerială. Nu dacă STB are datorii. Are. Nu dacă societatea trebuie restructurată. Evident că trebuie. Întrebarea este ce active vor fi declarate neesențiale, ce depouri vor fi relocate, cine va decide încetarea uzului public și ce se va întâmpla ulterior cu terenurile.
Nu afirm că există deja un beneficiar imobiliar identificat și nici că a fost demonstrată existența unei înțelegeri cu dezvoltatori. O asemenea afirmație ar necesita documente, corespondență, hotărâri pregătitoare și trasee financiare. Afirm însă că suprafețele sunt suficient de mari, amplasamentele suficient de valoroase, precedentele suficient de clare, iar influența politică suficient de documentată pentru ca suspiciunea publică să fie legitimă.
Înaintea oricărei decizii privind insolvența, administrația trebuie să publice situația cadastrală completă a depourilor, extrasele de carte funciară, studiile privind relocarea, evaluările la valoarea actuală de piață, lista activelor considerate neesențiale și angajamentul formal că niciun teren afectat transportului public nu își va schimba regimul juridic fără o hotărâre distinctă, transparentă și temeinic fundamentată.
Altfel, riscăm să asistăm la una dintre cele mai vechi operațiuni ale administrației românești. Datoriile rămân publice, pierderile sunt plătite de cetățeni, serviciul este restrâns, iar terenurile devin, printr o succesiune de hotărâri perfect legale, oportunități private.
PNL nu a inventat toate problemele STB. Dar nici nu le poate judeca de pe margine. A avut influență în conducerea societății, are controlul politic al Primăriei Capitalei și dispune de pârghiile administrative necesare reorganizării. De aceea, insolvența STB trebuie privită nu doar ca operațiune financiară, ci ca posibilă operațiune patrimonială.
Când o companie publică are datorii de miliarde și terenuri de hectare în București, experiența ne obligă să nu ne uităm numai la datorii. Trebuie să ne uităm mai ales la terenuri. De regulă, acolo se termină criza și începe afacerea.
Un bun administrator nu cere insolvența înainte de a încerca salvarea companiei. Taie risipa, recuperează creanțele, renegociază datoriile, verifică contractele, restructurează conducerea și apără patrimoniul. Abia după ce toate aceste instrumente au fost folosite și au eșuat poate vorbi, cu responsabilitate, despre insolvență.
În cămara lui Bolojan ni s-a spus că s-a aprins lumina și că, în sfârșit, se vede dezastrul. Numai că lumina nu i-a găsit pe administratori reparând rafturile, inventariind pagubele și salvând ce mai putea fi salvat. I-a găsit alergând spre ușă și explicând publicului că singura soluție este închiderea cămării.
Doar șobolanii fug în toate direcțiile când se aprinde lumina. Administratorii adevărați rămân, fac inventarul, identifică vinovații și salvează patrimoniul. Iar dacă prima grijă după aprinderea luminii nu este salvarea STB, ci pregătirea insolvenței, atunci trebuie să ne întrebăm foarte serios ce anume îi sperie mai tare: datoriile companiei sau faptul că publicul ar putea vedea cine a ros, ani la rând, din ea.
