Scandalul cu „James Bond-ul” moldovenesc, Alexandru Bălan – fost director adjunct al SIS, acuzat de trădare în favoarea KGB-ului din Belarus (a se citi FSB-ul rusesc) – a estompat, absolut nejustificat, un alt eveniment de o semnificație politică majoră produs în săptămâna care a trecut.
Este, într-un fel, explicabil. Pentru prima dată, liniștea provincială de pe malurile Bâcului a fost brusc tulburată de apariția unei povești de spionaj cu aer de thriller geopolitic. Ne-am trezit, pe neprins de veste, în epicentrul unui schimb de spioni care a făcut ca simbolicul Pod de flori de peste Prut să capete, pentru câteva clipe, valențele celebrului Glienicker Brücke – Podul spionilor dintre Potsdam și Berlin.
Nu vom cunoaște, probabil, niciodată toate detaliile acestei tranzacții. Dincolo de opacitatea caracteristică unor asemenea operațiuni, ceea ce contează este rezultatul: noi am scăpat de un trădător ordinar în schimbul salvării a doi tineri care aveau familii și care riscau să nu mai revină niciodată acasă din Gulagurile putiniste. Acesta este, în fond, bilanțul înțelegerii. Eu zic că este o înțelegere bună. Restul ține de speculații și de tentația noastră de a umple golurile cu scenarii.
Adevăratul eveniment politic al acestor zile l-a constituit interviul acordat publicației franceze Le Monde de către doamna Președinte Maia Sandu. Șefa statului a afirmat că o eventuală Reunire cu România ar putea accelera parcursul european al Republicii Moldova, subliniind, în același timp, că o asemenea decizie nu poate fi decât expresia voinței majorității cetățenilor.
Președinta a menționat explicit, în premieră, că se ia în considerare posibilitatea ca țara să adere la blocul comunitar fără autoproclamata Transnistria. „Aceasta este o soluție posibilă”, a spus ea.
Este pentru a doua oară în acest an când doamna Președinte Maia Sandu evocă ideea că o cale mai rapidă pentru integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană ar putea fi Reunirea cu România. La fel ca și prima dată, aceste declarații au fost formulate în cadrul unui dialog cu presa occidentală – un detaliu deloc întâmplător. Mesajul nu este adresat exclusiv publicului intern, ci, în mod evident, este calibrat pentru a fi receptat și înțeles în primul rând de către publicul european, acolo unde se decide, în ultimă instanță, ritmul și direcția extinderii Uniunii.
Desigur, doar doamna Președinte este cea care ar putea oferi mai multe detalii cu privire la dedesubturile acestor mesaje unioniste, inclusiv în ceea ce privește subiectul teritoriilor ocupate din stânga Nistrului. Dar, dacă încercăm să le analizăm într-un cadru mai larg, devine evident că ele nu pot fi înțelese în afara contextului european actual, care este unul extrem de complicat.
Bătrânul continent traversează o succesiune de crize a căror amplitudine și durată rămân, deocamdată, incerte: criza economică, criza demografică, presiunea migrației și, mai nou, o criză de securitate fără precedent în ultimele decenii. Aceasta din urmă s-a accentuat odată cu repoziționarea Statelor Unite sub administrația Donald Trump, care a pus sub semnul întrebării soliditatea Alianței Nord-Atlantice – principalul pilon al securității europene după cel de-al Doilea Război Mondial.
În aceste condiții, devine tot mai clar că securizarea flancului estic al Europei – de la Marea Baltică până la Marea Neagră – în fața agresiunii și reflexelor imperialiste ale Rusiei nu poate fi realizată decât prin integrarea deplină în structurile europene și euroatlantice a statelor aflate în această zonă de frontieră. Iar în acest tablou, Ucraina și Republica Moldova nu mai sunt simple cazuri particulare, ci verigi esențiale ale unei arhitecturi de securitate care se redefinește sub presiunea istoriei.
La fel cum Marea Schismă a trasat, în Evul Mediu, o linie de demarcație civilizațională durabilă în Europa, actualul proiect de integrare europeană este chemat, în mod inevitabil, să definească o nouă frontieră – nu neapărat geografică, ci una de natură politică și valorică.
O frontieră care se întinde de la Marea Baltică la Marea Neagră, între două lumi: între modelul civilizațional autoritar, de tip „Hoarda de Aur” și tradiția libertăților consacrate simbolic prin Magna Carta Libertatum. Între un spațiu în care puterea se exercită arbitrar și unul în care aceasta este limitată de lege. Între reflexul imperial și cultura contractuală a libertății.
În același timp, este evident că această integrare rămâne o ecuație cu multiple necunoscute. Până la un moment dat, s-a considerat că principala piedică în calea aderării Ucrainei la Uniunea Europeană – și, implicit, a Republicii Moldova, percepută adesea într-un „pachet” simbolic – ar fi opoziția “șoricelului lui Putin”: ex-premierul maghiar Viktor Orbán.
Realitatea este însă mult mai complexă. Dacă ne amintim cum România a fost ținută ani la rând în anticamera Spațiului Schengen, sub pretexte care cu greu pot fi numite pertinente, devine limpede că problema nu se reduce la un singur lider sau la o singură capitală. În acest sens, cazul Viktor Orbán este doar o parte a unui mecanism mult mai amplu, în care ezitările, interesele divergente și blocajele interne ale Uniunii Europene pot întârzia sau chiar complica decisiv procesul de extindere.
Europa de astăzi este mai fragmentată ca oricând și, poate mai grav, lipsită de lideri de anvergura unui Charles de Gaulle, Konrad Adenauer, Robert Schuman sau Jean Monnet. Chiar dacă există figuri politice relevante, precum Emmanuel Macron sau Olaf Scholz, acestea nu au reușit, cel puțin până în prezent, să coaguleze o viziune comună capabilă să ofere direcție strategică întregului proiect european.
Incapacitatea Uniunii Europene de a confisca activele rusești pentru a sprijini Ucraina – preferând, în schimb, să finanțeze acest sprijin din banii propriilor contribuabili – este un detaliu aparent tehnic, dar care spune foarte mult despre limitele politice, dar mai ales, despre ezitările strategice ale Europei de astăzi.
Astfel, există un risc politic major ca Republica Moldova să fie „driblată” într-un nesfârșit joc diplomatic, în care procedurile de aderare se întind ani la rând, fără o finalitate clară. Din păcate, Moldova nu își poate permite acest lux al tergiversării. Noi nu avem timpul pe care l-au avut Albania sau Macedonia de Nord, state blocate de UE, pentru decenii întregi, în negocieri, evaluări și condiționalități fără sfârșit.
Pentru statele din Balcanii de Vest, integrarea europeană este, în esență, un proiect politic și economic. Pentru Republica Moldova, însă, este o chestiune de supraviețuire. Nu o metaforă, nu un slogan – ci o realitate dură. Declinul demografic, sărăcia și depopularea accelerată a Moldovei nu sunt simple accidente istorice, ci rezultatul hărțuirilor economice, politice și militare exercitate, timp de trei decenii, de un imperiu care, deși oficial dispărut, refuză să moară și continuă să trateze acest spațiu ca pe o pradă.
Timpul lucrează în defavoarea noastră. Astfel, nu ne putem permite luxul unor proceduri sau a unor negocieri întinse pe decenii.
În acest context trebuie citite și declarațiile pseudo-ambasadorului rus Oleg Ozerov – afișat ostentativ, cu un whisky în mână și un trabuc în gură – care nu lasă loc de interpretări. Mesajul este de o brutalitate cinică: „Luăm în considerare toate opțiunile, toate scenariile, inclusiv cele improbabile. Dar chiar dacă acestea sunt improbabile astăzi, mâine ar putea fi o poveste diferită…”.
Aceasta nu mai este diplomație. Este o amenințare directă, rostită fără perdea. Și, apropo, rămâne o întrebare legitimă: de ce un asemenea personaj nu ar fi declarat persona non grata, să meargă la Tiraspol, să-și savureze liniștit paharul cu whisky, alături de Konstantinov și Iurie Roșca?
Mulți îmi vor reproșa că Rusia de astăzi nu mai este imperiul de altădată. Și, într-adevăr, este o epavă, dar care încă se mișcă periculos. Putin promitea că va cuceri Kievul în trei zile. Astăzi, armata rusă este erodată și împinsă înapoi de forțele armate ucrainene, într-un război pe care nu îl mai poate controla. Cu toate acestea, securitatea noastră, a copiilor noștri, nu poate fi lăsată la voia hazardului istoric sau a slăbiciunilor temporare ale altora. Nu ne putem permite luxul de a trăi în iluzia că glonțul va trece, încă o dată, pe lângă tâmpla noastră, așa cum s-a mai întâmplat în trecut. Istoria nu are obligația de a ne ierta la nesfârșit.
Președinta Maia Sandu nu are cum să nu înțeleagă aceste realități. În calitatea sa de șef al statului, dispune de informații și evaluări pe care publicul larg nu le are. Tocmai de aceea, aceste mesaje nu sunt întâmplătoare. Ele transmit o poziție fermă: Republica Moldova nu mai este dispusă să aștepte pasiv și să accepte un destin dictat din exterior.
Din această perspectivă, graba cu care Maia Sandu caută soluții pentru a pune la adăpost cetățenii Republicii Moldova de amenințările rusești nu este doar explicabilă – este inevitabilă. Mesajul pe care îl transmite partenerilor europeni capătă o rezonanță aparte dacă îl privim prin filtrul unei vechi lecții de istorie.
Alexandru Lăpușneanu, în nuvela lui Costache Negruzzi, rostea, la revenirea sa în cea de-a doua domnie din 1564, o frază devenită emblematică: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau, și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi și voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră”.
Parafrazată în registru politic contemporan, ideea este cât se poate de limpede: dacă Republica Moldova va fi ținută ani la rând într-un labirint de proceduri și amânări, există și o alternativă – Reunificarea celor două state românești.
Noi nu mai suntem dispuși să mergem, resemnați, „ca niște vite la abator”, precum în 1940, așteptând finalul inevitabil. Este, poate pentru prima dată după mult timp, semnul că încercăm să ne luăm destinul în propriile mâini.
Dacă până aici lucrurile par relativ clare, la orizont se conturează și o altă posibilă vulnerabilitate, de această dată legată de evoluțiile politice interne din România. Deși președintele Nicușor Dan a oferit anumite clarificări privind poziția României față de un eventual proiect unionist, nu poate fi exclus ca dinamica politică de la București să devină, în anumite circumstanțe, un factor suplimentar de complexitate.
Un scenariu care nu poate fi exclus complet, chiar dacă în prezent pare puțin probabil, este acela al unei reconfigurări politice în care AUR ar putea ajunge să participe la guvernare. Într-o asemenea ipoteză, paradoxul ar fi evident: un partid care a intrat în politica românească prin lozinci unioniste – „Basarabia e România” sau „Basarabia, pământ românesc” – ar putea deveni, în anumite circumstanțe, un principal factor de blocaj pentru discuțiile cu Chișinăul.
Pretextele invocate țin, în fond, mai degrabă de logica politică a momentului decât de o coerență doctrinară reală. Avem, pe de-o parte, acumulări de tensiuni personale și politice – de la interdicția de intrare în Republica Moldova aplicată lui George Simion, până la sprijinul acordat de PAS candidatului Nicușor Dan în alegerile prezidențiale din România. Aceste elemente au fost aduse în discuție și în spațiul public de către prof. Dan Dungaciu – una dintre cele mai coerente voci din zona AUR – într-un interviu recent acordat lui Marius Tucă, unde a sugerat existența unei anumite „răceli” a unioniștilor din România față de actuala conducere de la Chișinău.
Totuși, o asemenea abordare riscă să simplifice excesiv lucrurile. Mai mult decât atât, ea seamănă, pe alocuri, a pretext pentru a torpila anumite evoluții. Unionismul nu poate fi redus la frustrările unui actor politic sau la capriciile unei conjuncturi electorale. Atât în România, cât și în Republica Moldova, el traversează întregul spectru politic și social. Există opțiuni unioniste în interiorul mai multor bazine electorale – inclusiv acolo unde, la prima vedere, nu ne-am aștepta.
Din această perspectivă, teza potrivit căreia opțiunile unioniste ar putea fi influențate decisiv de frustrări politice conjuncturale pare mai degrabă o simplificare convenabilă – dacă nu chiar o formă de demagogie.
Problema reală este alta. În momentul în care o temă de asemenea anvergură este confiscată de competiția politică internă și transformată într-un instrument de mobilizare electorală, ea își pierde inevitabil consistența strategică. Aici intervine o distincție esențială: între unionism ca proiect istoric și unionism ca retorică politicianistă. Primul presupune viziune, construcție și consens. Al doilea – zgomot, competiție și oportunism.
Experiența ultimelor decenii ne arată că, atunci când temele identitare sunt instrumentalizate politic, ele ajung, inevitabil, să fie golite de conținut. Nu este un fenomen nou. De altfel, observația lui Samuel Johnson – potrivit căreia „patriotismul este ultimul refugiu al ticăloșilor” – rămâne, din păcate, surprinzător de actuală.
În ultimele trei decenii, am asistat la nenumărate episoade în care personaje compromise moral și politic – după ce au vândut, trădat și tranzacționat tot ce se putea – au descoperit, brusc, virtuțile patriotismului. Peste noapte au devenit patrioți, suveraniști, români convinși, unioniști vocali, apărători ai interesului național.
De fapt, asistăm la o formă de confiscare vulgară a unei idei serioase – și, poate, cea mai eficientă cale de a o compromite. Iar acesta este, poate, cel mai mare risc: nu opoziția față de unionism, ci compromiterea lui din interior, prin impostură, superficialitate și oportunism. Atât la București, cât și la Chișinău, spațiul public este infestat de „patrioți de profesie” – indivizi care, în realitate, nu au niciun proiect de țară, ci doar ecusoane, pe care le schimbă în funcție de interes.
Incapabili să formuleze o viziune coerentă, un plan realist sau măcar un discurs articulat, aceștia au reușit performanța de a coborî o temă istorică majoră la nivelul unui spectacol de bâlci. Ei sunt cei care au transformat unionismul într-un circ zgomotos și degradant – un concurs grotesc în care nu contează ideile, ci volumul vocii, invectivele și distribuirea arbitrară de certificate de „patriotism”.
Am râs cu poftă citind un interviu în Q-Magazine cu așa-zisul „James Bond” moldovenesc, care, după ce a ajuns să fie acuzat de trădare de patrie, se declara drept “pro-european, român, produs al unei educații românești”, ba chiar un adversar al spionajului rusesc – pentru ca, finalmente, să se refugieze… sub protecția Rusiei. O demonstrație aproape didactică de ipocrizie și mizerie morală.
Acest spectacol dezgustător, trimite inevitabil cu gândul la un personaj emblematic din romanul lui Aureliu Busuioc – Spune-mi Gioni!, sau „învățăturile veteranului KGB Verdikurov către nepotul său”.
KGB-istul Ivan Alexandrovici Verdikurov este prototipul perfect al acestor neofiți ai unionismului de conjunctură: un individ fără consistență, fără convingeri și fără coloană vertebrală, care își schimbă identitatea, numele și viziunile în funcție de interes și de direcția vântului. Astfel de personaje nu aparțin doar literaturii. Spațiul nostru public este plin de „Verdikurovi” – oameni care au înțeles că, în anumite momente, este profitabil să te declari român, unionist sau suveranist, ca un ultim refugiu, atunci când nu mai au nimic de oferit.
Aceasta este, poate, cea mai periculoasă derivă: momentul în care o idee justă este confiscată de impostură și împinsă, încet, spre ridicol.
Ieri, Nicușor Dan și Maia Sandu au zburat împreună spre Armenia, la Summit-ul Comunității Politice Europene. Un gest discret, încărcat de simbolism, dar și un mesaj în același timp.
Dacă vrem ca acest simbol să nu fie, din nou, compromis – așa cum ni s-a întâmplat de atâtea ori în istorie – atunci unionismul trebuie scos definitiv din zgomotul politicianist și așezat acolo unde îi este locul: în registrul proiectelor de prioritate națională, gândite nu pentru un ciclu electoral, ci pentru generații.
Pentru că, dincolo de retorică și de impostură, rămâne un fapt simplu: împreună, românii de pe ambele maluri ale Prutului putem oferi națiunii noastre o nouă șansă. Nu una spectaculoasă, nu una zgomotoasă, ci una reală.
Iar marile lucruri nu se fac niciodată în strigăte. Se construiesc în liniște, cu răbdare și cu luciditate.
