Într-un peisaj geopolitic complex, marcat de provocări de securitate la Marea Neagră și de reconfigurări economice globale, o nouă paradigmă politică și socială prinde contur la București. Depășind retorica izolaționistă a trecutului, conceptul de „suveranism european” devine tot mai relevant, propunând o teză îndrăzneață, dar pragmatică: România poate fi cu adevărat suverană doar fiind un membru influent, activ și respectat al Uniunii Europene.
Această nouă viziune respinge falsa dihotomie dintre „patriotism” și „europenism”. În schimb, propune o sinteză matură, în care interesul național este nu doar protejat, ci și amplificat prin mecanismele comunitare.
De la izolaționism la pragmatism strategic
Analiștii politici subliniază că adevăratul suveranism nu înseamnă ridicarea de ziduri la granițe, ci capacitatea de a influența deciziile care se iau la Bruxelles. Într-o lume a blocurilor economice gigantice, suveranitatea unei națiuni de mărimea României depinde direct de prosperitatea economică și de garanțiile de securitate.
„Suveranismul modern înseamnă să stai la masa negocierilor cu temele făcute,” explică experți în relații internaționale. Astfel, fondurile europene și apartenența la Piața Unică sunt văzute ca instrumente de consolidare a statului român. O Românie conectată prin autostrăzi, cu un sector energetic independent și o economie digitalizată este o Românie mai puternică și, implicit, mai suverană.
Patriotismul luminat al părinților fondatori
Argumentul istoric este, poate, cel mai puternic pilon al acestei viziuni. Marii făuritori ai României moderne – de la Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu și Ion C. Brătianu, până la Alexandru Ioan Cuza, Mihai Eminescu și Nicolae Iorga – au fost, prin excelență, spirite europene. Formați la marile universități din Paris, Viena sau Berlin, acești titani ai culturii și politicii românești nu au văzut o contradicție între studiile occidentale și iubirea de țară. Dimpotrivă, ei au luptat pentru a scoate Principatele din izolarea orientală și a le ancora ferm în ritmul de dezvoltare al Occidentului.
Pentru generația care a făcut Unirea și Independența, o Românie modernă a însemnat obligatoriu o Românie europeană, iar suveranitatea reală a fost câștigată tocmai prin sincronizarea cu valorile și standardelor marilor națiuni civilizate ale continentului.
În continuarea acestei tradiții, suveranismul european susține că Uniunea Europeană nu trebuie să fie un malaxor de identități, ci o „Europă a Națiunilor”. Modelul propus este cel al statelor vestice puternice, care își promovează cultura fără a pune la îndoială apartenența la blocul comunitar. Pentru România, aceasta înseamnă promovarea patrimoniului național și a credinței ca parte integrantă a bogăției europene, nu în antiteză cu aceasta.
Poate cel mai optimist aspect al acestei doctrine este proiecția României ca lider regional. Contextul actual oferă Bucureștiului șansa istorică de a deveni placa turnantă a reconstrucției și securității în Estul Europei. Prin susținerea parcursului european al Republicii Moldova și prin rolul cheie în flancul estic al NATO și UE, România își exercită suveranitatea proiectând stabilitate în afara granițelor sale.
România nu trebuie să aleagă între a fi suverană și a fi europeană, pentru că cele două concepte sunt astăzi inseparabile. Suveranismul real înseamnă prosperitate economică, securitate garantată și o voce care contează la masa deciziilor. Prin urmare, patriotismul secolului XXI nu înseamnă ridicarea de ziduri, ci ocuparea locului pe care îl merităm în prima linie a Europei. Doar o Românie integrată, dar demnă și vocală, poate garanta cetățenilor săi libertatea și bunăstarea pe termen lung.
Așadar, miza următorului deceniu este trecerea României de la statutul de spectator la cel de arhitect al construcției europene. A fi suveran astăzi înseamnă a avea competența și curajul de a modela viitorul continentului, nu doar de a-l accepta. Este momentul ca viziunea pașoptistă să fie dusă la bun sfârșit: o Românie care nu stă cu mâna întinsă, ci cu fruntea sus, o națiune care înțelege că destinul său nu poate fi împlinit în izolare, ci în centrul deciziilor care schimbă lumea. Aceasta este, în definitiv, adevărata demnitate națională.
