Imaginea de politician „nou”, tehnocrat și rupt de vechile metehne ale puterii începe să se destrame rapid în cazul lui Nicușor Dan. Dincolo de discursul calm și de aerul de matematician apolitic, se conturează tot mai clar o filiație politică incomodă: Nicușor Dan pare a fi produsul de laborator al sistemului construit de Traian Băsescu, un continuator docil al unui model care a făcut ravagii în instituțiile statului.
Traian Băsescu nu a fost doar un președinte controversat. A fost arhitectul unui regim în care serviciile, procurorii „selectivi” și jocurile de culise au devenit instrumente politice. Un regim al controlului, al fricii și al dosarelor ținute la sertar sau scoase la momentul oportun. Astăzi, Nicușor Dan pare să reînvie exact această filozofie, dar într-o variantă mai tăcută, mai „civilizată”, mai greu de detectat de publicul larg.
Legătura nu este una declarativă, ci de practică. Băsescu prefera oamenii aparent inofensivi, lipsiți de carismă, dar obedienți sistemului. Nicușor Dan se încadrează perfect în acest tipar. Nu deranjează, nu ridică tonul, nu provoacă conflicte deschise. În schimb, acceptă aranjamentele, perpetuează interimatele și evită deciziile care ar zdruncina structurile de putere moștenite.
Sub Băsescu, România a fost condusă adesea prin telecomandă. Sub Nicușor Dan, riscul este același, doar ambalat diferit. În locul confruntării directe, avem pasivitate strategică. În locul declarațiilor explozive, avem tăceri calculate. Rezultatul rămâne însă neschimbat: concentrarea puterii în afara controlului democratic real.
Așa cum Băsescu a vorbit ani la rând despre „statul de drept” în timp ce îl folosea ca armă politică, Nicușor Dan invocă normalitatea și echilibrul, dar tolerează exact mecanismele care au compromis aceste concepte. Refuzul de a rupe legătura cu vechii centri de influență nu este întâmplător. Este semnul unei dependențe politice profunde.
Pentru mulți români, Nicușor Dan a fost speranța unei rupturi. Realitatea începe să arate însă că ruptura nu s-a produs. Avem, mai degrabă, o continuitate mascată. Un „copil de casă” care a învățat bine regulile jocului: să nu supere sistemul, să nu schimbe oamenii-cheie, să nu deschidă cutia Pandorei.
Traian Băsescu a lăsat în urmă o Românie obosită, dezbinată și profund neîncrezătoare în instituții. Faptul că Nicușor Dan pare dispus să meargă pe aceeași cale nu este o coincidență, ci un eșec politic major. Nu al trecutului, ci al prezentului.
Dacă Nicușor Dan nu va demonstra rapid că este altceva decât o extensie a vechiului regim băsist, istoria îl va așeza acolo unde îi este locul: nu ca reformator, ci ca ucenic silitor al unui sistem odios, pe care România spera, în mod naiv, că l-a depășit.
