La 56 de ani, Ilie Bolojan face primii pași în adolescența politică. Copilul teribil al administrației publice locale, primarul providențial și președintele de consiliu județean specializat în tăieri de personal, Ilie Bolojan și-a trăit gloria în izoleta mediatică a Bihorului, ferit de critici și lăudat excesiv, contracost.
În ultimul deceniu, de când s-a înființat APTOR (Asociația pentru Promovarea Turismului din Oradea și Regiune), s-au cheltuit zeci de milioane de lei pentru imaginea actualului premier. 99,9% din articolele, vlogurile și emisiunile TV de promovare a Oradei și regiunii conțineau, inevitabil, și o mică odă adusă vizionarului primar și, ulterior, președinte de CJ Ilie Bolojan.
Numărul turiștilor în Oradea nu a crescut pe măsura bugetelor cheltuite de APTOR (cu venituri provenind în principal de la Primăria Oradea și CJ Bihor). În 2024, de exemplu, Oradea a înregistrat „peste 235.000 de turiști”, un adevărat record etc., după cum se laudă responsabilii APTOR. Doar că în 2018, de exemplu, conform aceluiași APTOR, numărul turiștilor din Oradea fusese de peste 250.000.
Este o performanță, de ce să nu admitem, să cheltui din ce în ce mai mult și să atragi din ce în ce mai puțini turiști.
Dar dacă turiști nu reușește să atragă APTOR-ul înființat acum 10 ani, cu promovarea imaginii lui Bolojan i-a ieșit mult mai bine, căci mult mai mulți dintre români auziseră de Ilie Bolojan și de faptele sale de hărnicie excesivă, dorindu-și-l ca premier sau chiar președinte decât și-au dorit vreodată să viziteze Oradea.
Alintat de presa centrală și cu o presă locală dispusă să-i sărute urmele pașilor, Ilie Bolojan a ajuns, în sfârșit, prim-ministru, după ce, câteva luni, a fost chiar președintele țării. Sunt punctele culminante ale carierei unui personaj care, fără infuzia a zeci de milioane în promovarea imaginii de multe ori brutal cosmetizate, ar fi rămas la nivelul maximei sale competențe: aceea de vătaf local, imun la democrație, obișnuit să lucreze fără opoziție și critici, ale cărui singure argumente sunt, dintotdeauna, pumnul izbit de masă, privirea încruntată și supremul „Așa vreau eu!”.
În cele din urmă, Ilie Bolojan și-a văzut visul cu ochii. A ajuns șef la PNL, șef la guvern și șeful neales de nimeni al unei coaliții șubrede în care s-au reunit, de foame, stânga, dreapta, conservatorii, progresiștii, tefeliștii, habarniștii, pafariștii, piariștii și mulți alții de a căror existență nici nu știam până mai ieri.
Dar poți să cumperi presa și influențării, poți să-ți ucizi opoziția la nivel local, însă nu poți, la nesfârșit, să cumperi pe toată lumea și să-ți amuțești toți criticii. Mai ales când ai carisma unui holțșurub și viziunea unei bormașini.
Așa că, inevitabil, Ilie Bolojan s-a trezit pus în fața unor situații inedite pentru el: în primul rând, un val de critici publice și miștouri cum nici măcar nu credea că există, și, în al doilea rând, opoziție la deciziile pe care să le încăpățânează să le ia singur.
Ca orice copil răzgâiat, Ilie Bolojan a ajuns să amenințe, în mod repetat, cu demisia din funcția de prim-ministru. Omul chiar se crede cadoul pe care Dumnezeu l-a făcut românilor, Mântuitorul, salvatorul națiunii, cel mai bun lucru care i s-a întâmplat țării ăsteia în întreaga sa existență. Cum i se pune la îndoială înțelepciunea cvasi-inexistentă, Ilie Bolojan își ai de lângă birou rucsăcelul de 1.300 de euro și anunță că pleacă.
Această fandoseală feciorelnică, aceste amenințări cu demisia, din ce în ce mai dese și mai răstite, amintesc de copilul gras și cu două picioare stângi care este primit în echipa de fotbal din curtea școlii doar pentru că este proprietarul mingii. De fiecare dată când nu primește pasă, nu e lăsat să dea gol sau este ușor îmbrâncit de un adversar, antitalentul bagă balonul sub braț și amenință că se cară acasă. De dragul jocului, de teamă ca acesta să nu se termine prematur, răzgâiatului i se fac hachițele.
Numai că soarta unei țări nu este un joc, viețile oamenilor nu sunt o minge de fotbal iar Ilie Bolojan nu este proprietarul românilor. Președintele partidului care a obținut doar 13,7% din voturile românilor la parlamentarele din 2024 nu este în măsură să bată cu pumnul în masă și nici să ceară supunere necondiționată din partea nimănui.
Dacă vrea să plece acasă, cine suntem noi să-i spunem „nu”?
