SAALG cere Guvernului ca noua lege a salarizării, să înțeleagă că un coeficient de 3,15 pentru funcțiile de execuție din Aparatul de lucru al Guvernului este un prag minim de respect instituțional
Sindicatul Angajaților din Aparatul de Lucru al Guvernului solicită ferm ca noua lege a salarizării personalului plătit din fonduri publice să prevadă un coeficient minim de 3,15 pentru funcțiile de execuție din aparatul de lucru al Guvernului.
Proiectul declară că urmărește echitate, coerență, transparență și stimularea performanței individuale. Tot proiectul proclamă principiul nediscriminării, principiul egalității pentru muncă de valoare egală, principiul ierarhizării și principiul transparenței mecanismului de stabilire a drepturilor salariale.
În realitate, în forma analizată a proiectului de salarizare, funcțiile de execuție din aparatul propriu al Guvernului sunt poziționate la un nivel care nu reflectă responsabilitatea reală, complexitatea atribuțiilor, presiunea profesională și importanța constituțională a instituțiilor în care aceste persoane lucrează.
Coeficientul de 3,15 solicitat este o condiție minimă pentru păstrarea prestigiului aparatului de lucru al Guvernului. O administrație centrală subevaluată salarial devine o administrație vulnerabilă, deoarece specialiștii pleacă, iar cei rămași sunt demotivați. Bineînțeles, instituțiile publice pierd memorie administrativă și calitatea actului public scade. Statul devine dependent de consultanță externă, reformele întârzie, atragerea fondurilor nerambursabile, avizarea legislativă, politicile publice și controlul administrativ sunt afectate direct.
SAALG respinge folosirea anvelopei salariale brute ca pretext pentru subevaluarea administrației centrale. În spațiul public s-a invocat suma de aproximativ 166 miliarde lei reprezentând cheltuieli salariale în sectorul public și s-a acreditat ideea că salarizarea bugetară ar fi una dintre principalele probleme ale bugetului public. Această prezentare este incompletă, trunchiată și nedreaptă.
Salariile din sectorul public nu reprezintă o cheltuială netă în cuantumul brut invocat. O parte substanțială din această sumă se întoarce automat la bugetul general consolidat sub formă de contribuții sociale și impozit pe venit. Atunci când statul plătește un salariu public, statul recuperează imediat o parte relevantă din acea sumă. La 100 lei salariu brut, aproximativ 41,5 lei se întorc către bugetele publice prin CAS, CASS și impozit pe venit. Aplicat orientativ la anvelopa salarială de 166 miliarde lei, rezultă aproximativ 69 miliarde lei care nu dispar din economie, nu pleacă în zona nefiscalizată, nu sunt plătite „la negru” sau „la gri”, ci revin în circuitul bugetar.
Separat de reținerile salariale, prin consumul curent al celor aproximativ 1.300.000 de salariați, statul încasează estimativ încă aproximativ 383 milioane lei lunar din TVA, adică 4,6 miliarde lei anual. La acestea se adaugă taxe și impozite locale, rovinietă, accize, tarife publice și alte obligații fiscale sau parafiscale achitate de aceiași oameni în viața de zi cu zi.
Dacă ne raportăm la datele INS privind impozite, contribuții, cotizații și taxe, impactul fiscal lunar aferent unui grup de 1.300.000 de persoane poate ajunge orientativ la peste 1,4 miliarde lei lunar, respectiv aproximativ 17 miliarde lei anual, cu precizarea că această valoare nu trebuie confundată și nici cumulată mecanic cu reținerile salariale.
În termeni economici reali, statul nu suportă o pierdere netă de 166 miliarde lei, ci o anvelopă netă efectivă mult mai redusă, situată, orientativ, în jurul valorii de 75 miliarde lei anual, după luarea în considerare a sumelor care se întorc, direct sau indirect, la bugetele publice.
Așadar, atunci când Guvernul vorbește despre 166 miliarde lei, are obligația minimă de onestitate instituțională să vorbească și despre partea care se întoarce la buget. Altfel, prezintă salariul public ca pe o pierdere integrală, deși salariul public este unul dintre cele mai fiscalizate, transparente și controlabile fluxuri financiare din economia României.
Problema României nu este că specialiștii din centrul administrației statului cer un coeficient minim de 3,15. Problema României este că statul colectează puțin, controlează slab, tolerează evaziunea, menține privilegii politice și apoi le spune angajaților corecți, fiscalizați și transparenți că ei sunt cauza deficitului.
Noua lege a salarizării trebuie să repare dezechilibre, nu să le adâncească, trebuie să profesionalizeze statul, nu să-l slăbească, să păstreze specialiști, nu să-i alunge.
Avertizăm că o lege a salarizării construită pe subevaluarea administrației centrale va produce efecte grave: pierdere de personal calificat, scăderea calității actului administrativ, vulnerabilizarea instituțiilor, demotivare profesională, blocaje și degradare instituțională. Aceste costuri nu se văd imediat în execuția bugetară, dar se plătesc în timp prin decizii mai slabe, acte normative mai proaste, întârzieri, litigii, corecții financiare, dependență de consultanță și pierdere de capacitate administrativă.
SAALG cere Guvernului și tuturor actorilor implicați în adoptarea noii legi a salarizării, inclusiv Parlamentului, să înțeleagă că un coeficient de 3,15 pentru funcțiile de execuție din aparatul de lucru al Guvernului este un prag minim de respect instituțional.
Cei care vor alege să ne trateze ca pe o problemă bugetară, să ne coboare artificial, să ne umilească profesional și să ne scoată vinovați pentru eșecurile colectării, pentru risipa politică și pentru sinecurile pe care nu au curajul să le atingă, vor rămâne în istorie cu numele pe care singuri și-l asumă prin fapte: măcelarii administrației publice.
