Planul Merkel-Macron de salvare a Europei, surprinzător de ambițios. The Economist explică de ce s-a clintit Merkel și mizele pe termen lung

În presa internațională, planul franco-german privind împrumutul european de 500 de miliarde de euro, în contextul pandemiei de Covid-19, se bucură de cele mai bune ecouri. În primul rând, e limpede că așteptările multora au fost depășite de conturul ambițios căpătat de propunerea tandemului Angela Merkel – Emmanuel Macron.

The Economist reflectă anvergura planului franco-german recurgând la punerea lui în contrast cu alte inițiative-cheie ale Parisului și Berlinului:

  • Un plan de repornire a zonei euro a fost redus la un buget de diluție homeopată
  • Un tratat franco-german revizuit a substituit simbolurile substanței.
  • Merkel și Macron au fost preocupați de toate, de la Brexit la Balcani, dar „locomotiva” europeană a fost lăsată să zacă pe margine.

Așadar, ambiția propunerii celor doi lideri pentru un plan de recuperare a UE post-covid, dezvăluit pe 18 mai, a devenit o veritabilă surpriză, notează The Economist, care pune în lumină principalele câteva linii-cheie:

  • Planul cuprinde patru piloni, inclusiv stimularea capacităților de asistență medicală ale UE și „suveranitatea” economică, o temă dragă domnului Macron.
  • În centrul său, se află un fond de recuperare în valoare de 500 miliarde de euro (546 miliarde de dolari), sau 3,6% din PIB-ul UE, finanțat prin împrumuturi comune, inclus în bugetul cadrul financiar multianual.
  • Italia și Spania au semnat imediat.
  • Piețele au crescut, iar costurile de împrumut ale Italiei au scăzut. Mass-media franceză, adesea ostilă domnului Macron, era triumfală.

Nici Parisul, nici Berlinul nu și-au impus integral voința. Publicația britanică amintește că Emmanuel Macron ar fi preferat un fond mai mare, de preferință care operează în afara cadrului financiar multianual (CFM). Dar, de departe, compromisul mai mare a fost făcut de Angela Merkel.

În timp ce Covid-19 străbătea Europa, cancelarul a rezistat apelurilor de a pune toată greutatea Germaniei la dispoziția eforturilor colective de a sprijini țările cele mai afectate. Franța a condus o coaliție de nouă țări care au presat pentru așa-zisele „coronabonduri”, garantate în comun, dar Peter Altmaier, ministrul german al Economiei și un apropiat al cancelarului Merkel, a respins ideea drept „dezbatere fantomă”.

Acest lucru a rămas neschimbat. În cadrul noului plan, datoriile guvernelor ar fi limitate la garanții echivalente cu contribuția lor la CFM (în cazul germaniei, cota de 27% înseamnă 135 miliarde de euro). Cu toate acestea, sprijinul german pentru datoria UE suportată la o asemenea scară este „o schimbare enormă în principiu”, spune Iain Begg, de la London School of Economics, citat de The Economist.

Potrivit publicației, cea de-a doua concesie a Angelei Merkel a constat în acordul dat ca țările care primesc fonduri pe care le direcționează către regiunile și sectoarele cu nevoi acute nu trebuie să le ramburseze. Germania, relativ neatinsă de criză și mai puțin expusă consecințelor sale economice, cum ar fi o prăbușire a turismului, se poate aștepta, prin urmare, să plătească mult mai mult decât primește.

Potrivit The Economist, la acest acord s-ar fi ajuns cu doar câteva zile înaintea anunțului, pe fondul presiunilor făcute asupra lui Merkel de către ministrul ei de Finanțe, Olaf Scholz, și de către liderul francez, Emmanuel Macron.

De ce s-a clintit până la urmă Angela Merkel? Potrivit unor oficiali, citați de Economist, primul instinct al cancelarei a fost pur și simplu să opteze pentru un CFM mai mare, până când a devenit clar că guvernele înghesuite financiar nu își permiteau acest lucru.

Merkel descrisese în mod repetat criza generată de pandemie drept cea mai rea pe care a cunoscut-o UE, un indiciu că era deja deschisă unor măsuri mai drastice. O hotărâre recentă a instanței constituționale a Germaniei, care pune sub semnul întrebării achiziționarea de obligațiuni emise de Banca Centrală Europeană, ar fi putut să-i fi atras atenția asupra riscurilor dependenței excesive de politica monetară.

Criticile din partea aliaților conservatori ai doamnei Merkel au fost reduse la tăcere, observă The Economist, dar noi provocări așteaptă la orizont.

Prima vizează completarea planului, printre altele, cu regulile de alocare a fondurilor și rambursare a datoriei. Aceasta este misiunea Comisiei Europene. Propunerea sa de CFM, care poate oferi împrumuturi peste transferurile preconizate, va fi prezentată în 27 mai. La rândul său, aceasta va declanșa negocieri aprige între cele 27 de guverne ale UE, fiind nevoie ca toate să aprobe noul buget. Iar nemulțumiri au fost deja semnalate. Austria, Danemarca, Țările de Jos și Suedia doresc un fond mai mic, condiții stricte și mai degrabă împrumuturi decât subvenții. Aceste poziții se vor înclina în fața puterii combinate a Franței și Germaniei, dar un preț va exista.

The Economist remarcă totodată că acordul franco-german cere de la guvernele care vor accesa fondul „politici economice solide și o agendă ambițioasă de reformă”. Surse germane, citate de publicația britanică, susțin că s-ar putea pune problema unor propuneri anuale de reformă transmise de Bruxelles guvernelor. Dar acceptarea reformelor structurale solicitate de străini s-ar putea dovedi greu de înghițit pentru țări ca Italia.

La acest capitol, cea mai mare temere a unora este aceea că se va tinde spre o integrare fiscală mai profundă. Noul fond se presupune a fi temporar și nu se poate decât spera că el va diminua prejudiciul înregistrat de economiile devastate. Dar stabilirea principiului potrivit căruia provocările comune necesită datorii comune poate face ca, data viitoare, marja de acțiune să fie mai mică, spune Jacob Funk Kirkegaard, de la Peterson Institute for International Economics.

Necesitatea de a rambursa datoria va stimula, de asemenea, ideile privind veniturile comune ale UE, cum ar fi o taxă pe importurile din plastic sau produsele neprietenoase din punct de vedere climatic. The Economist conchide că retorica doamnei Merkel cu privire la reforma UE a demarat o schimbare curioasă. În amurgul mandatului său de cancelar, ea a reînviat discuțiile despre revizuirea tratatelor UE pentru a trece la „uniunea politică”. Și s-ar putea ca aceasta să nu fie singura surpriză de săptămâna asta.

%d blogeri au apreciat: