Iohannis la Dineul cu proști ai Europei

Distribuie acest articol!

„Nebunia înseamnă să faci în fiecare zi același lucru și să te aștepți la rezultate diferite”, spunea Albert Einstein.

Nu știu dacă despre nebunie este vorba și în România, de mai bine de 30 de ani, însă este cert că avem predilecție pentru figuri sinistre într-un mod care seamănă a autoflagelare. România se află pe marginea prăpastiei, iar acest lucru este pentru mulți o bagatelă existențială. Ce mare scofală?! Un popor în minus!

Sub scutul unui progres declarat, se ascunde o decadență a poporului român despre care multora dintre noi ne este greu să vorbim și, cu atât mai puțin, să contienștizăm și să găsim soluții. Adevărata tragedie începe acolo unde decadența capătă chip de om și de tipologii de caracter. Oportunistul, Mediocrul, Coruptul, Mincinosul, Avarul  sunt doar câteva dintre tipologiile care se perindă în paleta coloristică a partidelor politice.

”Un popor intră în decadenţă atunci când începe să se plictisească. Atâta vreme cât nu-şi uzează posibilităţile devenirii lui este activ în mod automat, sub teroarea propriilor valori şi conţinuturi. Prea multă mărire şi glorie dă naştere la o oboseală reflexivă, baza fatală a plictiselii. Amurgul unui popor este identic unui maximum de luciditate colectivă. Instinctele care au creat faptele istorice şi gloria legată de ele îşi pierd rezistenţa, iar pe ruina lor apare plictiseala. Aurora cunoaşte idealuri; amurgul, numai idei, iar în locul pasiunii apare nevoia distracţiei. Curba descendentă a soartei unui popor este reperabilă prin variaţiile de intensitate ale plictiselii. Decadenţa începe. Iremediabilă, sinistră. Căci intoxicarea prin virusul saturnian este fatală oricărui organism. Popoarele mor fără scăpare, ca şi individul izolat ce lâncezeşte, savurându-şi buimăcit sau rece agonia”, spunea Emil Cioran.

României de azi îi lipsesc cu desăvârșire tocmai acele instincte demne de a crea fapte istorice. Instinctele ne-au fost amputate de pe o zi pe alta. Ne-am culcat lei și ne-am trezit pisici. Acesta este reversul medaliei pe care noi o numim civilizație. Individul izolat despre care vorbește Cioran se regăsește în fiecare dintre noi. Ne-am plictisit de tragedii și de umilință. După 1989, umilința, manipularea și speranța nesfârșită au devenit moduri de viață pe care le-am integrat cu succes în traiul cotidian. A fost un succes pe care nu ni l-am fi dorit, dar până la urma a fost un tip de reacție pe care am înțeles să o abordăm, aceea a integrării propriei nefericiri într-un destin despre care ne place să credem că ne-a fost hărăzit.

Zilele trecute am urmărit piesa de teatru ”Dineu cu proști” de Francis Veber. Interpretarea magistrală a lui Horațiu Mălăele mi-a stârnit hohote de râs. Ceea ce mi-a provocat o strâgere de inimă și un gust amar, a fost faptul că am găsit niște similitudini între personaj și soarta poporului român, în contextul integrării în Uniunea Europeană. România invitată la masa UE, ca și prostul invitat la dineu, aduce beneficii elitelor. 

Citește în continuare pe blogul lui Ciprian Demeter


Distribuie acest articol!
%d blogeri au apreciat: