Nu-mi imaginam altceva. E vorba de mîndria Franței. Totdeauna a etalat și a pretins un primat. Chiar și atunci cînd nu l-a avut. Cu atît mai mult cu cît în ultimii ani Franța este din ce în ce mai departe de propria glorie. O arată străzile Parisului, politica, excesele de tip american, modernismul cu orice preț care transformă progresismul în propria sa caricatură.
Macron și improvizațiile sale politice, toate ne arată că Franța nu se află în cel mai ferice timp al ei. Tocmai de aceea, festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice ediția din 2024 pare a fi fost tratată ca un prilej de revanșă, de recuperare și de reparat momentele de decădere și de ezitare. Nu mă așteptam la altceva decît la o încercare a Franței de a-și arăta măreția și clasa. Și, ca în toate cazurile în care cineva vrea să rupă gura, să epateze, să înmărmurească planeta pierde din cauza excesului și a ambiției orbitoare.
O festivitate concepută ca o defilare pe Sena, similară cu o călătorie pe apele timpului, a avut riscurile sale. Este o idee curajoasă și ofertantă, dar și extrem de greu de pus în operă, mai ales în materie de conținut. Ploaia și imposibila repetiție, pericolul de penibil al unor metafore, accentele LGBT au șocat, dar au și minimalizat evenimentul. Ce a fost cu reluarea temei din Cina cea de Taină a lui Leonardo Da Vinci? O ironie? O rescriere? Un joc între grotesc și infam? O ofensă la adresa creștinismului? Este aceasta noua orientare a culturii franceze, incapabilă de noutate și întoarsă la rescrierea marilor teme? Așa este înțeleasă ea de Emmanuel Macron? Personal, mă îndoiesc. Mai degrabă ne aflăm doar în fața unor înclinații sau obsesii ale echipei regizorale sau a unor comenzi înțelese greșit de la Palatul Élysée decît în fața unei propuneri insolite de rezolvare artistică a unor derapaje ale omenirii.
Revenirea după o lungă absență a celebrei Celine Dion și bătaia clopotului de la Notre Dame ne-au mîngîat sufletele după ce în alte secvențe ale festivității ele ne-au fost călcate în picioare!
Jocurile Olimpice 2024 ar trebui să rămînă în limitele a ceea ce le-a consacrat ca simbol. O întrecere sportivă între tinerii lumii la un eveniment planetar al prieteniei. Ele nu pot fi transformate într-un carnaval al orientărilor sexuale, într-o rescriere a capodoperelor sau într-un decont al trecutului.
Cît privește vocația olimpică a sportului românesc, cred că a venit vremea să mă abțin. Cele cîteva insule izolate în care se mai practică pregătirea pentru performanță nu înseamnă mare lucru. Ele sunt doar moduri de a ne fura căciula. Ne amăgim că în România se mai face sport. Fals. Se cheltuie bani și se mimează pregătirea performerilor. Și, din ce în ce mi rar, avem noroc cu cîte un nume vizibil în marile competiții. În rest, călătorii turistice. Asta e tot.
