un editorial de Ciprian Demeter
Școala de astăzi este un instrument de propagandă al partidelor, iar rolul școlii, în gândirea acestor politicieni mediocri ca Iohannis și Ciolacu, este acela de a crea cu orice scop doar cadre de partid.
Domnule Iohannis, cred că a venit momentul să încheiați cu proiectul ” România educată”, deoarece așa cum se poate constata, nu sunteți capabil de a iniția și de a conduce un proiect de o asemena avergură!
Un alt ”dictator” român, Nicolae Ceaușescu, spunea că ”Menirea unui educator este să-l învețe pe copil ce înseamnă existența și să-i întărească personalitatea, mai degrabă decât să-i reprime instinctele și înclinațiile”, iar din această comparație ne dăm seama că un ”cizmar” era mai educat decât actualul președinte al României, Klaus Iohannis.
Nu a reușit nici holograma de la Cotroceni, Klaus Iohannis, cu al lui program ”România educată” să rezolve problemele din învățământul românesc, mai ales că meseria, atenție, nu vocația lui Iohannis este aceea de profesor. Ce a făcut el pentru breasla lui? Nimic. Mai mult, a pus umărul la distrugerea învățământului românesc prin acel proiect prezidențial.
Dacă Emil Constantinescu, la final de mandat, a declarat că l-a învins sistemul, Iohannis, la finalul celor două mandate, va declara că este eșuat exact ca și statul pe care l-a condus timp de 10 ani.
Dar să revenim la Marcel Ciolacu despre care s-a scris și s-a vorbit mult prea puțin, atât în presa locală din Buzău cât și în cea națională. Rareori s-a mai scris despre afacerile sau studiile acestui licean, ca mod de gândire, dar toate au fost stopate de un contract bănos cu vreo instituție a statului sau mai puțin, de o sticlă de whisky.
Trebuie menționat că la Buzău se vorbește doar despre mărunțișurile lui Ciolacu, chioșcul din Piața Centrală din Buzău, dar despre farmaciile sau benzinăriile deținute de acesta, prin intermediul unor interpuși, nimeni nu a avut curajul să scrie.
Mă întreb de ce? Răspunsul nu trebuie căutat prea mult deoarece numele este evident, Gabriel Vlase, actualul șef SIE, nimeni altul decât fostul șofer al lui Viorel Hrebenciuc, cel care a fost condamnat definitiv de Curtea de Apel Bucureşti la trei ani închisoare cu executare în dosarul Giga TV. Interesant este că Gabriel Vlase își petrece vacanțele atât cu Marcel Ciolacu, cât și cu Mihai Tudose, fostul prim-ministru al României.
În cazul României, după 1989, este de notorietate faptul că serviciile de informații, oricare ar fi ele, sunt controlate de interese străine, iar acest lucru a adus după sine fragmetarea clasei politice în două tipuri de politicieni. Prima categorie este cea formată din oameni care apără interesele străinilor, aceștia fiind trădătorii de neam, iar cea de-a doua categorie este formată din cei care intră în politică având un scop nobil și pentru interesul națiunii, însă, ca urmare a presiunilor, sfârșesc prin a deveni slugi ale unor grupuri de interese.
Marcel Ciolacu și-a început studiile în 1991 la Universitatea Ecologică, universitate care abia la momentul absolvirii studentului Ciolacu, în 1995, a reușit să primească autorizare provizorie.
A fi profesor astăzi înseamnă să nu mai ai niciun statut, iar salariile dascălilor care au misiunea de a pregăti viitoarea generație sunt infime față de misiunea și responsabilitatea pe care o au. După cum se știe, în prezent, meseriile respectate sunt cele care sunt cel mai bine plătite, deoarece cu cât o meserie oferă un câștig bănesc mai mare, cu atât sporește și respectul societății față de cei care au acea meserie. Profesorii câștigă puțin, iar acest fapt este foarte bine cunoscut, de aceea există puțin respect pentru ei atât din partea societății, dar și din partea elevilor sau chiar din partea superiorilor ierarhici, prin desconsiderare. Am ajuns în acele vremuri în care elevul are numai drepturi, iar profesorii numai obligații.
Elevii au dreptul să învețe cât mai puțin, să aibă cât mai puține teme sau deloc, dar trebuie să promoveze. De ce? Pentru că învăţământul românesc este finanțat în funcție de numărul de elevi sau studenți, nicidecum în funcție de performanță.
De aceea doamnă ministru, Ligia Deca, trebuie să gândiți o reformă reală a învățământului românesc, aducând în sălile de clasă performanța și bucuria de a învăța, deoarece învățământul românesc nu duce lipsă de reformă administrativă. Prioritatea oricărei guvernări ar trebui să fie aceea de a nu eșua în această misiune nobilă, de a îndrepta ceea ce se mai poate în învățământul românesc, tocmai pentru că, așa cum spunea Eminescu: ”Prin ignorarea laturii educative a școlii, a bisericii, a vieții de stat, am ajuns a face dintr-o țară înzestrată cu atât de multe condiții de dezvoltare sănătoasă, această Americă dunăreană, o țară în care totul e atins de morbiditate.”
Zilele acestea se tot discută despre greva cadrelor didactice care, ce să vezi, cam încurcă ploile negocierilor din coaliție pentru ministere. Deodată, i-a apucat și pe profesori, tocmai acum să organizeze miting de protest și grevă generală, ei fiind cei care încurcă bunul mers al lucrurilor din România și care nu se gândesc la bietele generații de elevi care trebuie să stea acasă nu se știe pentru cât timp. Doar unii dintre ei. Alții vor susține cursuri, cei mulțumiți de salarii, de pensii, de investițiile în educație, de respectul și recunoștința întregii societăți pentru meseria pe care o au. De-a lungul timpului au mai fost greve ale cadrelor didactice din România sau cel puțin câteva încercări de a atrage atenția asupra slabei finanțări, a lipsei de investiții și a salarizării foarte proaste, dar s-a mers până la capăt, fără a exista ”mulțumiți” printre greviști o singură dată, când s-a înregistrat cea mai lungă grevă a angajaților din educație, cinci săptămâni, începând cu 24 ianuarie 2000, în anul școlar 1999-2000, când ministru al educației era Andrei Marga și când la protestele organizate s-au auzit, dinspre ”răscoala profesorală, lozinci ca: „Vreți ca România să ajungă o țară de analfabeți și, în consecință, sclavii celor de afară?”, „Vrem guvern românesc, nu lachei ai instituțiilor internaționale, care-și trimit odraslele să învețe în străinătate, pe banii poporului!”.
Au existat multe discuții atunci, iar rezultatul grevei a fost obţinerea unei măriri salariale de 80% acordată în două etape. Un element foarte interesant a fost acela că greva a fost întreruptă doar după ce guvernul a emis o ordonanţă de urgenţă cu privire la majorarea salarială și după ce aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial. Deși în urma protestelor și grevei din 2000 s-au rezolvat majoritatea solicitărilor cadrelor didactice, de-a lungul timpului s-a observat că acțiunile lor nu sunt foarte eficiente în multe momente deoarece guvernul nu respectă promisiunile și acordurile cu sindicatele din învăţământ, deci acestea nu reușesc să influenţeze suficient, pe termen lung, mediul politic, în vederea îndeplinirii obiectivelor lor declarate, dar sunt și multe cadre didactice care tac și care se dezic de orice formă de protest de teama că nu își vor lua salariul întreg, că își vor pierde vechimea, că vor fi penalizate la calculul pensiei, argumentând că se pierde ”materia” și că nu își bat joc de educația elevilor.
Ori dacă toți ar tăcea, s-ar considera că nu există nemulțumire și că sistemul funcționează, însă realitatea este cu totul alta și în acest domeniu. Miniștrii vin și pleacă, se promit multe și nu se îndeplinesc, mai mult chiar, se apelează la conștiința dascălilor atingându-se foarte bine elementul emoțional, însă revine întrebarea: educația va rămâne mereu pe ultimul loc pentru fiecare ministru care vine și pentru fiecare guvern care se instalează după aprige negocieri?
Aristotel spunea că ”un om educat se deosebește de un om needucat, așa cum un om viu se deosebește de un om mort” și nu pot decât să constat că personajele din prim-planul zilelor noastre nu sunt decât niște strigoi ai politicii românești.
