Scrisoare deschisă către Președintele României,
“V-am ascultat cu mare atenție zilele trecute vorbind despre proiectul România educată. Despre proiect, ne-ați informat cu oarece timp în urmă. Abia acum însă aflu care sunt ideile principale. E probabil vina mea. Nu am nicio informație legată de cei cu care v-ați consultat, cu excepția, desigur, a ministrului Învățământului sau a altor înalți funcționari guvernamentali, indispensabili, firește, în dificilul și necesarul proces al reformei școlii românești.
N-am pretenția de a fi apelat la mine, deși m-am pensionat după 53 de ani de învățământ și am fost coautor de manuale de liceu. Am o vârstă la care nu-mi mai pot oferi ajutorul. Dar aș fi vrut să știu pe cine vă întemeiați când propuneți măsurile de reformă. Diferitele instituții care au un rol în învățământ nu-mi inspiră încredere. M-am informat de curând cu privire la examenul de bacalaureat, ediția 2021, și am constatat grave deficiențe în alcătuirea subiectelor. E un exemplu. V-aș putea oferi multe altele, îndeosebi instituționale.
Cine se află în spatele acestor instituții n-am idee. Pe site-urile lor nu există niciun nume. Sunteți profesor ca și mine și sunt convins că știți că nu putem reforma instituțiile, dacă nu avem sprijinul oamenilor competenți. Problema oamenilor este esențială în toate reformele. N-am crezut niciodată în marxism, dar o întrebare a lui Marx mi-a rămas în minte: „Cine-i educă pe educatori?“
Ce încredere pot avea în anonimatul deplin al celor la experiența și competența cărora ați apelat? Mai ales când aflu că ați fost convins să propuneți, cu toată dubla dv. autoritate, ca dascăl și ca Președinte, destule măsuri care sunt, în cel mai bun caz, discutabile. Nu vreau să le enumăr, ca să nu abuzez de răbdarea dv., în cazul în care aceste rânduri vor avea șansa să vă ajungă la cunoștință. Mă voi mărgini la una singură, dar pe care o consider foarte importantă. Aș porni chiar de la titlul proiectului: România educată.
Domnule Președinte, ca să fie educată, România trebuie să fie instruită. Educația fără instruire este rodul operei comuniste de spălare a creierului. Educarea tinerilor în spiritul valorilor naționale, occidentale, democratice n-are nicio șansă în lipsa cunoașterii profunde a acestor valori. Nu poți respecta ceea ce nu cunoști. Un om neînvățat n-are nicio aplecare spre respectul acestor valori. Învățarea este primordială, educarea vine la rând. Păcatul originar al școlii românești actuale este moștenit din trecutul regim.
Comuniștii n-aveau niciun interes să ne instruiască: interesul lor era să ne manipuleze intelectual și moral. Profitând de ignoranța noastră. Susțin de mult această idee. Eram parlamentar când a fost adoptată prima reformă postdecembristă a școlii. Am atras atenția Senatului că a pune educația înaintea învățării constituie o gravă eroare. N-am fost ascultat. Ministerul de resort se numește și astăzi Ministerul Educației. Nu al Învățământului, cum l-aș fi botezat eu. Sau al Instrucțiunii Publice, ca înainte de război. Consecințele se văd și astăzi în declinul care pare, vai, inexorabil, al școlii românești. Nu e vorba de un cuvânt sau altul: e vorba despre o concepție.
La vârsta mea, Domnule Președinte, nu mai cred în reforme-minune. Dar cred în oamenii pricepuți. Sunt un fan al competenței în orice domeniu. Aveți dreptate să puneți punctele pe i în multe privințe și nu, în ultimul rând, pe necesitatea finanțării cuvenite a școlii. Aveți dreptate să afirmați că ocazia oferită de PNRR nu trebuie ratată, cu miliardele ei de euro consacrate învățământului. Vă implor, Domnule Președinte, să nu puneți carul înaintea boilor, cum spune vorba românească: oricât de importanți ar fi banii, oamenii sunt cei care contează cu adevărat. Școala românească duce lipsă de oameni devotați și pricepuți. N-am de gând să pun în aceeași oală toată dăscălimea, cum am numit-o totdeauna cu o tandrețe anti-caragialiană.
Foarte mulți profesori mi-au fost studenți. Le-am coordonat lucrări de gradul I, teze de licență și de doctorat. Nedumerirea mea se referă la acei funcționari care compun comitetele și comisiile ministeriale, inspectoratele școlare și care decid nu doar de programa școlară, dar și de subiectele de bacaulareat, de reforma pe care o doriți dv. înșivă din toată inima.
Ați remarcat probabil faptul că unii dintre ei, consultați de presa scrisă și de media, își zic experți în educație, așadar nu profesori. Atrag înalta dv. atenție asupra dezastrului (îmi măsor, ca de obicei, cu grijă cuvintele) instituțional din învățământul românesc. Se face tot mai puțină școală în România. Cam totul e de mântuială. E și o problemă de subfinanțare sau de infrastructură, desigur, dar problema cea mai gravă ține, în acest caz, ca și în altele, iertați-mă, de oamenii președintelui. La figurat și la propriu.
V-am ascultat, Domnule Președinte, și sunt sigur că ați vorbit dintr-o convingere profundă și dintr-un interes major față de soarta generațiilor viitoare, pe care le formează școala de astăzi. Îmi permit în încheiere o remarcă: n-ați menționat nici o dată în discursul dv. învățarea și educarea limbii române. Profesorul de limba și literatura română din mine nu vă iartă pentru această omisiune. Limba română este principalul bun național, începutul și sfârșitul a toate. Cu mult respect, Nicolae Manolescu”
(Text apărut în “România literară”, numărul de săptămâna aceasta)
