Tot partidul și-a dat seama cine este și ce poate George Simion: foarte puțin. Și totuși, Simion rămâne important pentru cei din jurul lui. Nu pentru că ar reprezenta o mare valoare politică, ci pentru că, prin el, aceștia își păstrează funcțiile, privilegiile și posibilitatea de a-și face propriile jocuri.
Simion crede că este stăpânul celor de lângă el. Realitatea este însă exact invers. Cei din jur știu foarte bine cine este, câtă putere are în realitate, care îi sunt slăbiciunile și cât de ușor poate fi influențat. Știu, de asemenea, că este bun de pus în față atunci când apar problemele.
În psihologia socială și în sociologia organizațiilor există un fenomen apropiat de această situație: capturarea informală a liderului de către propriul anturaj. Liderul păstrează formal funcția și autoritatea, dar accesul său la informație, oameni și decizii începe să fie filtrat de cercul apropiat. În aparență conduce, dar în realitate devine tot mai dependent de cei pe care crede că îi controlează.
Aici intervine și mecanismul de gatekeeping: oamenii din jurul liderului controlează ce informații ajung la el, cum sunt prezentate și ce variante de decizie îi sunt puse pe masă. Cine controlează informația poate ajunge, indirect, să controleze și decizia.
Astăzi, Simion este util acestor oameni tocmai pentru că existența lui politică le permite să-și conserve pozițiile. Îl susțin, îl împing înainte și trag de el să rămână în picioare, inclusiv atunci când singur intră în conflicte și situații din care cu greu mai poate ieși.
Este un mecanism apropiat și de ceea ce Robert Michels numea „legea de fier a oligarhiei”: organizațiile tind să formeze în jurul conducerii un grup restrâns de oameni care ajunge preocupat nu doar de obiectivele organizației, ci și de conservarea propriei puteri, a funcțiilor și a privilegiilor.
Mai există și problema principal–agent. Formal, liderul este cel care deleagă puterea colaboratorilor săi. În practoʻică însă, aceștia pot ajunge să folosească puterea delegată pentru propriile interese, mai ales atunci când liderul nu mai poate controla informația, relațiile și mecanismele interne ale organizației.
Nu este un lider în sensul adevărat al cuvântului. Liderii sunt urmați din respect, încredere și convingere. Simion este susținut nu pentru că oamenilor din jur le-ar fi frică de el și nici pentru că l-ar respecta în mod deosebit, ci pentru că le este util.
Apare astfel un paradox al puterii: cu cât funcția pare mai puternică, cu atât liderul poate deveni mai dependent de anturajul său. Psihologia vorbește inclusiv despre iluzia controlului — tendința unei persoane de a supraestima măsura în care controlează evenimentele și oamenii din jur. Liderul poate ajunge sincer convins că el decide totul, chiar atunci când deciziile sale sunt orientate, limitate sau pregătite de alții.
În realitate, Simion este captiv cercului său. Prin el, ceilalți își conservă funcțiile și privilegiile. El crede că îi stăpânește, dar cei din jur au înțeles de mult cine este, cum reacționează și cum poate fi folosit.
Relația devine una de dependență reciprocă: anturajul are nevoie de lider pentru legitimitate, funcții și acces la putere, iar liderul ajunge să aibă nevoie de anturaj pentru informație, organizare, protecție și menținerea propriei poziții. Diferența este că unul dintre cei doi poate să nu înțeleagă pe deplin această dependență.
Și îl vor folosi atât timp cât le va fi util. Când se va consuma complet politic, vor căuta pur și simplu pe altcineva.
