de Ciprian Demeter
Există momente mici, aparent banale, în care o țară se trădează singură. Nu la marile discursuri, nu în sălile de conferință, nu în declarațiile politice, însă într-un colț de plajă, într-o după-amiază în care soarele ar trebui să însemne doar libertate și bucurie. Acolo unde marea respiră la câțiva metri, unde un copil poate aluneca într-o clipă și unde un turist își poate pierde echilibrul într-un val mai puternic ar trebui să stea în picioare un om pentru care viața celuilalt este mai importantă decât propria comoditate. Acel om se numește, în teorie, salvamar. În practică, prea des, se numește absență.
Imaginea pe care o descriu, aceea a unor salvamari stând la șuetă, cu spatele la mare, cu atenția risipită la glume, țigări, discuții personale, și chiar alcool, este mai mult decât o supărare a unui turist atent. Este un simptom dureros al unei boli morale: indiferența devenită normă. Faptul că, atunci când li s-a atras atenția în mod civilizat că nu e firesc să stea la povești în loc să supravegheze oamenii din apă, reacția a fost una agresivă, de atac verbal, spune totul: nu numai că nu-și înțeleg meseria, dar o trăiesc ca pe o poziție de putere, fără a o vedea ca pe o datorie.
Într-o țară care se respectă, salvamarul este aproape o figură sacră a verii. El nu este „băiatul de pe șezlong” sau „cel cu fluierul care mai face semn cuiva să iasă din apă”, este ultima frontieră între viață și moarte pentru oamenii care, în necunoștință de cauză sau din inconștiență, se aruncă în valuri. A sta la discuții, a fi cu atenția în altă parte, a râde în timp ce marea îți vuiește în față este, moral vorbind, o formă de trădare a propriei uniforme.
Este vorba de mai mult decât lene sau neglijență. Vorbim despre refuzul de a primi un avertisment din partea unui cetățean. Ar fi fost suficient ca acei oameni să spună: „aveți dreptate, mulțumim, o să fim mai atenți”, dar reacția a fost exact invers: agresivitate, vulgaritate, injurii la adresa primarului, un amestec toxic de bădărănie și nesiguranță. Acolo unde ar fi trebuit să vezi oameni antrenați să fie calmi, concentrați, lucizi, am văzut doar orgoliu rănit și instinct de haită.
Este mai puțin important, în acest text, exact cine a spus ce și despre cine. Un individ cu ochelari de soare, plătit să fie atent la valuri, nu să comenteze grosolan despre primar sau despre oricine altcineva, a ales să reacționeze cu invective și ironii vulgare. Dincolo de nume și funcții, aici se dezvăluie o realitate mai mare: dacă omul pus să vegheze la siguranța și viața cetățenilor se simte „prea tare” ca să asculte de un simplu cetățean, înseamnă că sistemul l-a educat în dispreț, nu în responsabilitate.
Situația aceasta nu apare în vid. Nu este doar vina unui salvamar, a unui șef de tură sau a unui operator privat. Este reflexul unui lanț întreg de nepăsări: cine i-a angajat? cine i-a format? cine îi verifică? cine îi sancționează când greșesc? cine, dintre cei care conduc orașul sau litoralul, își asumă cu adevărat faptul că, dacă un copil moare înecat la doi metri de un salvamar absent, vina nu este doar „a valului” sau „a imprudenței”, ci și a unei structuri de protecție care a eșuat?
E ușor să spui „turistul este de vină, nu trebuia să intre în apă”. Este parțial adevărat. Dar adevărul complet este că, din momentul în care îți asumi oficial rolul de a oferi un serviciu de salvare, devii parte a contractului moral cu cel care a cumpărat un bilet de tren, a plătit un sejur și a crezut că, pe acea plajă, nu este complet singur în fața morții. Adevărul dur, pe care l-am spus în final, este acesta: în multe locuri de pe litoralul românesc, turiștii trebuie să înțeleagă că, dacă se întâmplă ceva, „nu are cine să-i salveze” la timp. Da, poate se vor arunca în apă în cele din urmă, poate vor mima o intervenție, poate vor chema ambulanța, dar, în ceea ce privește înecul, secundele fac diferența dintre viață și moarte, iar între o șuetă la umbră și un sprint spre apă este o prăpastie de intenție.
Ceea ce doare aici nu este doar riscul fizic, este imaginea unei societăți în care rolurile nu mai sunt respectate. Salvamarul nu mai salvează, profesorul nu mai educă din vocație, medicul obosit uită că în fața lui nu este doar un „pacient la număr”, polițistul nu mai apără, politicianul nu mai reprezintă. Fiecare își duce zilele, fiecare își încasează salariul, fiecare se apără cu „și ce ai vrea, să fac pe eroul?”. În această mentalitate, eroismul minim, adică să-ți faci pur și simplu meseria, devine excepție, nu normă.
Popoarele nu decad doar din cauza unor mari dictaturi sau mari războaie pierdute. Decad și din cauza micilor trădări zilnice ale responsabilităților ori din cauza faptului că, la un moment dat, cei puși să stea de veghe, la malul mării, la hotarul țării, în fruntea comunității, se așază la povești și lasă soarta celorlalți la mila întâmplării. Nimeni nu scrie tratate despre acest lucru, dar mii de destine se frâng astfel.
Scena aceasta de pe plajă este o metaforă pentru ceva mai larg: România, ca țară, lăsată în grija unor oameni care privesc aiurea în timp ce valurile istoriei mușcă din mal. La întrebarea „cine veghează?”, prea des răspunsul este: „nimeni responsabil, doar unii care, dacă sunt trași la răspundere, devin agresivi și încep să înjure pe oricine, de la cetățean la primar”. Nu este suficient să ne indignăm. Este nevoie de o dublă luciditate: să știm foarte clar, ca turiști, părinți, cetățeni, că nu ne putem baza orbește pe un sistem care a dovedit, de atâtea ori, că mimează mai mult decât protejează, și, în același timp, să cerem, insistent și organizat, ca cei puși în astfel de roluri să fie selectați, instruiți și evaluați cu o rigoare pe măsura responsabilității lor.
Un salvamar agresiv cu un cetățean atent este, de fapt, un om neadecvat poziției sale. Nu doar pentru că nu-și face treaba, ci pentru că își permite să trateze cu dispreț exact tipul de om care ar trebui să fie aliatul lui: acela care vede, care se îngrijește, care semnalează. Atunci când sistemul îl protejează pe acest „profesionist al șuetei” și nu pe cetățean, întregul concept de „serviciu public” se întoarce pe dos.
Dar, nu există mare mai periculoasă decât indiferența celor puși să te salveze. Cred că aceste cuvinte, care ar putea sta scrise la intrarea pe orice plajă, nu vorbesc doar despre valuri. Sunt valabile despre toate locurile în care viața noastră depinde de altcineva: spital, școală, stradă, instituții. Marea, în sine, nu are intenții: ea este, cu frumusețea și cruzimea ei, de mii de ani. Ceea ce ne poate salva sau ucide nu este valul, este prezența sau absența omului care vegează.
Când salvamarul stă la șuetă, când sistemul îl tolerează, când primarul se preface că nu vede, când noi, ceilalți, obosim să mai semnalăm, indiferența este singura constantă. Și, într-o lume în care indiferența ia locul vigilenței, nu valul este cel care ucide. Adevărata cauză este lipsa de grijă. Dintr-un astfel de motiv, această poveste nu este doar o anecdotă de vară, ci un avertisment: nu doar pe litoral, ci peste tot în această țară avem nevoie ca oamenii puși „de veghe” să înțeleagă că nu sunt doar angajați, ci gardieni de vieți.
Până când acest lucru nu va fi înțeles, în formarea lor, în evaluarea lor, în sancționarea lor, vom trăi într-o Românie în care, în tropot de vorbe și fluierături goale, întotdeauna cineva se va îneca puțin mai departe de privirea cuiva care trebuia să fie atent.
