Mafia din Justiție rămâne de neatins! Lia Savonea și gașca de judecători corupți ne râd în față

de Radu Caranfil

Legea pentru modificarea pensiilor magistraților a trecut, a fost declarată constituțională și a fost promulgată. Teoretic, acesta ar fi trebuit să fie momentul în care statul român putea spune că a atins, în sfârșit, una dintre marile sale teme de echitate publică.

Legea a trecut, magistrații rămân foarte bine, iar restul României a primit încă o demonstrație de cosmetică politică

Practic, ceea ce s-a livrat nu seamănă cu o reformă în sensul puternic al cuvântului, ci cu o recalibrare prudentă, lentă și foarte atent desenată ca să nu tulbure prea tare corpul profesional vizat.

Ce s-a schimbat pe hârtie și de ce nu pare o răsturnare de regim

Noua lege crește etapizat vârsta de pensionare până la 65 de ani și plafonează cuantumul pensiei la maximum 70% din ultima indemnizație netă, cu o tranziție lungă, întinsă pe 15 ani.

Statul nu a intrat cu toporul într-un sistem privilegiat, ci cu forfecuța de unghii.

A făcut o corecție lentă, suportabilă și foarte grijulie cu sensibilitățile celor care au avut deja forța instituțională să blocheze sau să amâne încercările anterioare.

Reforma adevărată ar fi însemnat mai mult decât o ajustare procentuală

Aici este miezul problemei. O reformă adevărată a pensiilor magistraților n-ar fi însemnat doar schimbarea unui procent și împingerea unei vârste standard spre un orizont îndepărtat.

Ar fi însemnat și un mesaj politic limpede despre raportul dintre statut, privilegii și responsabilitate într-un stat care le cere tuturor celorlalți sacrificii în numele echității bugetare.

Or, ce a ieșit este mai degrabă un compromis de sistem: suficient cât să poată fi prezentat public drept „reformă”, dar nu atât de apăsat încât să producă o ruptură reală.

Magistrații rămân, în esență, foarte bine protejați

Dacă privim atent, vedem că magistratura nu a ieșit deloc zdrobită din această confruntare. Dimpotrivă. Sistemul și-a apărat nervii centrali, și-a exprimat poziția prin Înalta Curte și CSM, a contestat legea la CCR și a împins dezbaterea până la limită.

Chiar și după adoptare, corpul profesional rămâne într-o poziție privilegiată în comparație cu restul sectorului public și, cu atât mai mult, față de contribuabilul obișnuit. Nu vorbim despre o categorie căreia i s-a tăiat brutal un avantaj istoric, ci despre una căreia i s-a spus, cu mare delicatețe, că privilegiul va fi puțin mai bine camuflat.

Revoluția corectitudinii s-a anunțat zgomotos și s-a terminat birocratic

În plan politic, contrastul este aproape comic.

S-a vorbit enorm despre echitate, despre sfârșitul abuzurilor, despre nevoia ca statul să recâștige încrederea unei societăți obosite să finanțeze excepții.

S-a construit un moment aproape moral, în care românului i s-a sugerat că urmează, în fine, o mare ordonare a nedreptăților.

La capătul drumului, însă, n-a ieșit nici revoluție, nici reparație severă.

A ieșit o lege prudentă, cu tranziție lungă, cu protecții suficiente și cu un rezultat care lasă impresia unui balon de dreptate dezumflat elegant.

Ceea ce s-a obținut este, în fond, o reformă fără zgomot intern și fără cost mare pentru sistem

Poate că exact asta a fost intenția reală: nu să fie schimbat radical un aranjament, ci să fie îmblânzit suficient cât să fie vândut public și acceptat instituțional.

Este vechea specialitate a statului român:

când are de atins o țintă cerută insistent de societate și de partenerii externi, produce ceva între concesie și simulare. Nici minciună completă, nici transformare reală. O formulă de mijloc care lasă pe toată lumea suficient de nemulțumită cât să nu izbucnească și suficient de mulțumită cât să meargă mai departe.

Între timp, adevărata criză din justiție a alunecat într-o liniște jenantă

Și aici lucrurile devin și mai apăsătoare. Pentru că dezbaterea despre pensii a acoperit, din nou, exact ceea ce era mai grav în interiorul sistemului.

În decembrie anul trecut, după documentarul Recorder și după reacțiile în lanț din magistratură, sute de judecători și procurori au semnat apeluri și au descris public un climat de presiune, teamă, opacitate și concentrare a puterii.

S-a vorbit explicit despre o justiție capturată, despre un sistem oligarhic, despre promovări arbitrare și despre folosirea Inspecției Judiciare ca instrument de intimidare.

Ce au spus magistrații atunci nu era scandal de presă, ci semnal de alarmă internă

Aici e punctul pe care politica l-a tratat cu o lene suspectă. Nu niște comentatori de televiziune au inventat problema, ci magistrați din interiorul sistemului. Unii și-au asumat public numele. Alții au vorbit protejat.

Dar mesajul a fost limpede:

în justiția română există o concentrare de influență, există presiune ierarhică și există mecanisme care descurajează libertatea internă și curajul profesional.

Pentru un stat care se declară democratic, astfel de acuzații ar fi trebuit să producă nu doar rumoare, ci și o anchetă morală și instituțională foarte serioasă.

În locul unei operațiuni de curățenie, s-a ales amortizarea

Ce s-a întâmplat după? S-au făcut consultări, s-au cerut explicații, s-au emis poziții, s-au publicat rapoarte și s-a tras încet cortina.

Exact asta este impresia de acum:

nu că sistemul ar fi fost clarificat, ci că subiectul a fost lăsat să se răcească. Când un scandal instituțional major este împins în laboratorul unor verificări interminabile, iar apoi dispare din centrul agendei, nu înseamnă neapărat că s-a rezolvat. Înseamnă adesea că s-a decis administrarea lui prin oboseală publică.

Lia Savonea rămâne reperul tăcut al unei continuități de putere

În tot acest timp, Lia Savonea rămâne la vârful Înaltei Curți, adică exact într-unul dintre cele mai sensibile noduri de putere din justiția română.

Chiar dacă unii vor considera excesiv să spui că „face jocurile”, e imposibil să ignori faptul că numele ei revine constant în toate discuțiile despre concentrarea influenței, despre ierarhii opace și despre felul în care s-a așezat puterea judiciară în ultimii ani.

Simbolic, faptul că ea rămâne acolo, iar marile acuze de sistem s-au topit în proceduri, spune enorm despre felul în care funcționează de fapt ordinea internă din justiție.

Pensiile au fost reformate puțin, rețelele de influență aproape deloc

Aici se vede cel mai limpede falsul succes al momentului. Statul s-a dus asupra unei probleme spectaculoase și ușor vandabile — pensiile speciale ale magistraților — și a ocolit, din nou, problema cu adevărat explozivă: cine conduce neoficial sistemul, cum se fac carierele, cum se distribuie puterea, cine intimidează, cine blochează și cine protejează marile inerții ale justiției române.

Altfel spus, s-a operat la suprafață și s-a evitat, încă o dată, adâncimea.

De ce această tăcere e mai gravă decât legea însăși

Poți discuta la nesfârșit dacă 70% este mult sau puțin, dacă tranziția la 65 de ani este prea lentă, dacă statul a avut curaj sau n-a avut.

Dar toate acestea pălesc în fața unei întrebări mai grele:

cum se face că, după un val de mărturii interne despre degradarea justiției, despre presiuni și despre captură instituțională, s-a așternut atât de repede o liniște de final de lume?

Răspunsul posibil nu este deloc reconfortant: pentru că reforma pensiilor era convenabilă ca temă publică, în timp ce reforma puterii interne din magistratură este incomodă, riscantă și atinge centre reale de rezistență.

Statul român a bifat o cerință, dar n-a atins miezul bolii

Da, legea a trecut.

Da, se poate spune că sistemul de pensionare al magistraților a fost modificat.

Da, la nivel contabil și simbolic există o schimbare.

Dar dacă ne uităm cu atenție, vedem că statul român a bifat mai curând o obligație de decor decât o transformare de substanță.

A corectat puțin un privilegiu, fără să tulbure sever mecanismul care l-a protejat ani la rând. Și mai grav: a lăsat aproape intactă problema mai mare a justiției române — cea a puterii interne, a fricii și a opacității.

Concluzia jenată a acestui episod

Adevărul e mai simplu și mai trist decât toate comunicatele oficiale. Nu am asistat la o mare revoluție a corectitudinii. Am asistat la o reformă îmblânzită, livrată cu grijă, în timp ce restul problemelor grele au fost împinse din nou spre marginea scenei.

Magistrații rămân bine plasați, bine apărați și încă foarte influenți în interiorul unui sistem care n-a fost curățat acolo unde ar fi durut cu adevărat. Iar societatea a rămas cu o victorie de vitrină și cu un gust vag de păcăleală administrată elegant.

Ce rămâne după atâta zgomot

Rămâne o lege care poate fi prezentată drept succes, deși este mai degrabă o concesie controlată.

Rămâne un corp profesional care nu a fost zguduit în temelii.

Rămâne Lia Savonea la vârful unei instituții-cheie.

Rămân în sertare mărturii grave ale unor magistrați care au vorbit despre corupție internă, teamă și captură.

Și mai rămâne această imagine deloc onorabilă pentru statul român: atunci când a avut de ales între reforma dificilă și reforma prezentabilă, a ales-o, din nou, pe cea prezentabilă.