O liniște mormântală, întreruptă doar de sunetul tastelor lovite cu furie pe Telegram, s-a așternut peste segmentul putinist din presa și politica românească. Motivul? România nu aderă la noul „Consiliu” inițiat de Donald Trump. Pentru oricine posedă o busolă geopolitică funcțională, aceasta este o decizie de poziționare strategică. Însă pentru „putiniștii” autohtoni – acei campioni ai suveranității care nu pot dormi de grija Bruxelles-ului – refuzul alinierii la o nouă structură externă este, paradoxal, o tragedie națională.
Iubirea interzisă: Când Estul se îmbracă în Vest
Spectacolul oferit de propaganda pro-Moscova din România este unul de o ironie amară. Ani de zile, aceleași voci au urlat împotriva „globaliștilor”, a „dictaturii UE” și a „slugărniciei” față de partenerii strategici. Teza lor centrală? „Vrem să fim stăpâni în țara noastră!”
Totuși, în momentul în care apare perspectiva unei alinieri la o inițiativă externă (asociată cu Trump, văzut de ei eronat ca un aliat natural al lui Putin), masca suveranității cade. Dintr-o dată, nu mai e vorba despre independență, ci despre schimbarea stăpânului. Supărarea lor nu vine din faptul că România ratează o oportunitate economică, ci din faptul că ratează o oportunitate ideologică: aceea de a se îndepărta de valorile europene și de a se apropia, prin ricoșeu, de modelul autoritar iliberal.
Disonanța cognitivă a „putiniștilor”
Este fascinant de urmărit gimnastica mentală a acestui grup. Pentru putinistul român, Donald Trump nu este președintele Statelor Unite (o țară pe care, istoric, propaganda rusă o demonizează), ci este un avatar al răzbunării împotriva progresismului.
Ei sperau că acest „Consiliu” va fi vehiculul prin care România să fie smulsă de pe orbita euro-atlantică clasică și aruncată într-o zonă gri, un fel de no man’s land geopolitic unde influența Rusiei ar putea penetra mai ușor. Faptul că Bucureștiul a spus „pas” a spulberat visul umed al acestora: acela de a legitima apropierea de Moscova folosind Washingtonul pe post de scuză.
Suveranitate, dar cu cine trebuie
Critica lor trădează, de fapt, o lipsă profundă de consistență. Dacă ești un suveranist pur-sânge, ar trebui să aplauzi orice decizie prin care statul român refuză să intre automat într-o nouă structură de putere, indiferent cine o conduce.
Dar pentru admiratorii lui Putin din Carpați, suveranitatea este doar un slogan de campanie. În realitate, ei caută un „tătuc”. Sunt supărați nu pentru că România a rămas singură, ci pentru că a rămas în compania democrațiilor liberale. Ei nu vor o Românie independentă; vor o Românie subordonată unei ideologii iliberale.
Lacrimi de crocodil pe ruble imaginare
Refuzul aderării la acest „Consiliu” a acționat ca un turnesol. A separat apele între cei care înțeleg interesul național pe termen lung – stabilitate, predictibilitate, alianțe consolidate – și cei care funcționează pe bază de resentiment și fantezii autoritare.
Putiniștii din România sunt triști astăzi. Nu pentru că au pierdut americanii, ci pentru că au realizat că drumul spre Moscova nu trece, deocamdată, prin noul aranjament de la Washington. Iar pentru ei, o Românie care nu se înclină în fața unui „om puternic” este o Românie pe care nu o pot înțelege și, mai ales, pe care nu o pot stăpâni.
