În România, diploma universitară a ajuns să fie o promisiune tot mai greu de respectat. Dacă acum un deceniu facultatea era percepută ca o rampă sigură către o carieră, astăzi tot mai mulți tineri absolvă și descoperă că intrarea pe piața muncii seamănă mai mult cu o loterie decât cu un traseu normal. În spatele discursului public optimist despre „educație” și „investiția în oameni” se ascunde un adevăr frustrant: tinerii, chiar și cei cu studii superioare, sunt prinși între cerințe absurde, salarii mici și lipsa unor politici reale care să transforme educația în stabilitate.
Un prim blocaj este lipsa de legătură dintre universități și piața muncii. România produce anual mii de absolvenți, dar în foarte multe domenii programul de studiu este învechit, teoretic și rupt de competențele cerute în mod real de angajatori. Iar când „experiența” devine condiție obligatorie pentru orice job, inclusiv pentru pozițiile de junior, tânărul nu mai are un punct de intrare. E prins într-o capcană: nu primește job fără experiență, dar nu poate face experiență fără job.
În paralel, economia românească rămâne dominată de joburi slab plătite și cu valoare adăugată mică, în care cererea de specialiști există mai mult pe hârtie decât în realitate. Și atunci se ajunge la situații paradoxale: absolvenți de facultate care lucrează în comerț, call-center sau joburi administrative repetitive, nu pentru că „nu vor mai mult”, ci pentru că alternativele sunt rare sau inaccesibile.
Un indiciu al fragilității este și faptul că România se confruntă cu probleme structurale privind integrarea tinerilor. Eurostat urmărește constant șomajul, inclusiv pe grupe de vârstă și nivel de educație, iar statisticile europene arată că tinerii sunt o categorie vulnerabilă în perioade de instabilitate economică. Mai mult, analize recente au atras atenția asupra poziției foarte proaste a României în Europa la indicatorii legați de tineri și șomaj. Un articol România Insider, bazat pe date Eurostat și interpretări Social Monitor, susține că România a ajuns să fie între statele cu cele mai ridicate niveluri ale șomajului în rândul tinerilor sub 25 de ani, cu procente îngrijorătoare.
Pe lângă șomajul propriu-zis, există și o altă problemă: sub-ocuparea. Mulți tineri acceptă joburi sub nivelul lor de pregătire, pe salarii care nu reflectă calificarea. Iar acest lucru produce un efect în lanț: scăderea motivației, migrație masivă sau reorientare profesională forțată. Într-o societate sănătoasă, educația ar trebui să crească șansele de angajare și venitul. În România, educația produce adesea doar un CV mai încărcat și încă o dezamăgire.
Mai grav, unele date OECD arată că România are inclusiv un recul în zona educației terțiare, ceea ce indică vulnerabilități de sistem, nu doar accidente temporare. Într-un document asociat „Education at a Glance 2025”, se menționează că ponderea tinerilor adulți cu diplomă de învățământ superior a scăzut în România între 2019 și 2024. Asta înseamnă că nu doar piața muncii e tensionată: și educația produce tot mai puțină încredere în viitor.
Concluzia este dură: în România, pentru mulți tineri, facultatea nu mai e „ascensor social”, ci doar o etapă scumpă între adolescență și precaritate. Statul nu creează suficiente locuri de muncă stabile pentru absolvenți, nu investește coerent în programe de tranziție școală–muncă, iar angajatorii preferă adesea să plătească puțin și să schimbe des oamenii. Iar tinerii rămân blocați între promisiuni și realitate: un sistem care îi educă, dar nu îi poate integra.
