Suspendarea președintelui, o altă glumă proastă a infractorilor deranjați de reformele care i-ar putea trimite în pușcărie
Ideea suspendării președintelui României revine periodic în discursul public nu ca un demers constituțional serios, ci ca o manevră disperată a unor grupuri politice și mediatice care se simt direct amenințate de posibile reforme reale. Departe de a fi un instrument democratic, suspendarea este folosită ca armă de intimidare împotriva oricărui lider care riscă să zdruncine echilibrul convenabil al impunității.
Inițiativa este promovată de aceleași cercuri care au tot interesul ca justiția să rămână lentă, selectivă și previzibilă. Pentru acești actori, orice reformă care ar putea duce la redeschiderea dosarelor, la răspunderea magistraților sau la limitarea prescripțiilor devine un pericol direct. Suspendarea nu este despre Constituție, ci despre autoconservare.
Retorica folosită este la fel de uzată: președintele ar fi „abuziv”, „dictatorial” sau „anti-democratic”. În realitate, aceste etichete sunt reciclate ori de câte ori cineva atinge nervii sensibili ai sistemului. De fiecare dată când se vorbește despre curățarea justiției, despre transparență sau despre tăierea privilegiilor, apare brusc amenințarea suspendării, ca un reflex de apărare.
În spatele acestui zgomot se află politicieni cu dosare, influenceri mediatici dependenți de protecția puterii și rețele care au prosperat ani la rând într-un stat slab. Pentru ei, stabilitatea nu înseamnă lege, ci blocaj. Iar suspendarea președintelui devine o glumă proastă, repetată obsesiv, menită să sperie și să descurajeze orice tentativă de reformă autentică.
România nu se confruntă cu un conflict constituțional real, ci cu o luptă între două viziuni: una a legii aplicate egal și alta a sistemului care se apără prin haos politic. De fiecare dată când apare tema suspendării, întrebarea nu este ce a încălcat președintele, ci cine se teme de ceea ce ar putea urma.
