La peste trei decenii de la crimele comise în decembrie 1989 și iunie 1990, dosarele Revoluției și Mineriadei continuă să fie tergiversate sau pasate între instituții, într-un spectacol grotesc al neputinței și complicității. Justiția română, în loc să aducă dreptate victimelor și adevăr în fața istoriei, a preferat să se transforme într-un mecanism al uitării controlate.
Această tăcere asurzitoare a instanțelor nu este o simplă întâmplare. Este reflexul unei caste închistate, ce funcționează mai degrabă ca o breaslă închisă decât ca un serviciu în slujba cetățeanului. Procurorii și judecătorii care au avut pe mână aceste dosare esențiale pentru memoria națională au demonstrat că obediența față de sistem și autoprotecția cântăresc mai greu decât dreptatea.
De fapt, această „justiție proletară”, desprinsă dintr-o cultură instituțională a obedienței și conservării puterii, a fost piatra de temelie a ceea ce numim astăzi statul paralel. Acoperind cu tăcere și complicitate marile crime ale tranziției, a permis consolidarea unei rețele de putere care se substituie statului de drept.
Orice încercare reală de a face lumină în aceste dosare a fost întâmpinată cu amânări, decizii de neîncepere a urmăririi penale și pase între parchete, ca într-un joc macabru al impunității. Faptul că foști lideri comuniști, comandanți ai armatei sau persoane influente din aparatul represiv al regimului Iliescu nu au fost trași la răspundere transmite un mesaj clar: crimele politice pot fi iertate, dacă ai destulă influență și dacă sistemul te protejează.
O justiție care nu poate face dreptate pentru crimele fondatoare ale democrației originale post-decembriste este o justiție coruptă moral și istoric. În fața acestei rușini naționale, ne întrebăm: câți ani mai trebuie să treacă pentru ca România să-și facă curaj să-și înfrunte trecutul? Sau, mai grav, câți dintre cei care au murit pentru libertate trebuie să mai fie uciși simbolic, zi de zi, prin nepăsarea celor care ar trebui să-i răzbune în numele legii?
