Peste 3.000 de oameni au protestat în Piața Victoriei, după uciderea Teodorei Marcu: „Iubirea nu naște violență”
Moartea Teodorei Marcu, o tânără mamă de 23 de ani, ucisă cu sânge rece de fostul partener, a fost scânteia care a scos mii de oameni în stradă. Nu pentru prima dată. Și, din păcate, probabil nici pentru ultima. Protestul din Piața Victoriei a fost o condamnare clară și dură la adresa unui stat care nu doar că ignoră viețile femeilor, ci pare complice prin nepăsare, dezinteres și o legislație absurd de permisivă cu agresorii.
Statul român eșuează constant. Nu o dată. Nu din greșeală. Sistemic. Cinic. Repetat.
Peste 3.000 de oameni s-au adunat duminică seară în Piața Victoriei, în fața Guvernului, cu flori, pancarte și o furie amară. Teodora Marcu a fost ucisă. A cerut ajutor de nenumărate ori. A făcut plângeri. A trimis semnale de alarmă. Și totuși, nimeni nu a făcut nimic. Nici poliția. Nici justiția. Nicio instituție a statului român nu și-a asumat responsabilitatea.
Această tânără mamă a fost lăsată singură, expusă și, în cele din urmă, executată. Iar instituțiile care ar fi trebuit să o protejeze au fost spectatori tăcuți. Statul român a devenit un mecanism ruginit, orbit de birocrație și paralizat de indiferență.
Nu vorbim despre un accident. Vorbim despre un sistem corupt moral, unde o femeie trebuie să moară pentru ca autoritățile să admită, în silă, că poate ar fi trebuit să intervină. Dar nici măcar acum, la 48 de ore după crimă, nu a ieșit public niciun oficial să își ceară iertare. Nicio explicație. Nicio demisie.
Pancartele purtate de protestatari nu mai cer. Acuză. „Statul ne ucide.” „Justiție pentru Teodora.” „Nepăsarea voastră ne îngroapă.” Mesajele sunt clare: România este un loc nesigur pentru femei.
În timp ce autoritățile mimează grija și inițiativele legislative rămân doar pe hârtie, femeile continuă să fie agresate, urmărite, umilite și omorâte. Legile sunt ridicole. Agresorii știu că nu vor păți nimic. Ordinele de protecție sunt simple foi de hârtie, iar poliția le ignoră cu seninătate.
Statul român nu doar că nu protejează. În pasivitatea lui, el devine vinovat. Fiecare femeie care moare cu plângerea în mână moare cu girul unui sistem care se spală pe mâini.
Teodora Marcu nu e prima. Și nu va fi ultima. Va fi una dintre zecile de femei pe care România le abandonează anual în fața bărbaților violenți, sub protecția tăcerii instituționale.
Protestul nu a fost un simplu moment de reculegere. A fost un act de acuzare colectivă. Societatea civilă a rostit răspicat ceea ce oficialii refuză să recunoască: sângele e pe mâinile statului.
Într-o țară normală, asemenea eșecuri ar duce la demisii, reforme urgente și asumare publică. În România, tot ce avem e tăcere. Și femei moarte.
