„Deja Nietzsche a anticipat evoluția lumii spre competiție și confruntare între mari forțe suprastatale angajate să o controleze. Acum putem privi lucrurile mai în detalii, căci puterea presupune astăzi multe: dezvoltare tehnologică și economică, instituții democratice, cultură avansată, puternică motivare a cetățenilor. Realismul nu poate ocoli însă un fapt: acela că politica este subsistemul conducător de evoluție azi, iar forța militară clădită pe tehnologie, economie și celelalte premise este atuul ei. El nu se reduce, așadar, la a observa comportamentul supraputerilor, chiar dacă acestea hotărăsc soarta oamenilor”, scrie, în Cotidianul, profesorul Andrei Marga.
„Într-un fel, lumea se schimbă continuu în idei, organizări și performanțe. Nicio țară nu mai este cea de acum un secol sau o jumătate de secol, nici măcar ca acum câțiva ani. Această observație ar fi cazul să încurajeze la eliberarea minților de clișee, spre o discuție matură, cu argumente. Căci, în vreme ce lumea se schimbă, unele minți stagnează în prejudecăți sau se întorc în trecut. Ele rămân captivele unor opoziții demult clasate. Cu cât acele minți sunt mai slab pregătite, cu atât trăiesc din clișee. Cum vedem ușor în jur, în țări debusolate de nevoia schimbării se sacrifică, din păcate, tocmai cugetarea liberă pe altarul conformismului.
Am descris în alt loc schimbarea lumii (Criza și după criză. Schimbarea lumii, 2011) și am profilat-o (Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, 2013) pe fondul dat de remanența în Europa a unor vechi dificultăți (The Destiny of Europe, 2012) și de noua anvergură a Chinei ca supraputere (Ascensiunea globală a Chinei, 2016). Fapt este că în jurul lui 2010 s-a produs cotitura de la lumea instalată în 1990 – cu globalizare comercială, terapii de șoc, deschiderea frontierelor, prevalența capitalului financiar, intensificarea comerțului, o supraputere solitară – la o lume diferită – cu pluralizarea actorilor principali, reafirmarea statelor naționale, declinul autoritar al unor democrații și modificarea dinamicii societăților.
Schimbarea a atins amploare, încât, la scara cuprinzătoare, lumea a intrat sub conducerea unei „geometrii variabile a supraputerilor și puterilor” (Ordinea viitoare a lumii, 2017). În același timp, temele cugetării s-au schimbat. De pildă, „libertatea” nu mai poate fi despărțită de stăpânirea complexității (Stăpânirea complexității, 2023), iar „gândirea” trebuie din nou repusă în relație cu experiențele, sensibilitatea, imaginația, intelectul (Vocația gândirii, 2025) și valorificată. Realitățile fiind noi, conceptele moștenite se cer revizitate. Orice noțiune învățată cu o decadă în urmă are nevoie de reelaborare. Nu mai vorbesc de noțiunile învățate mai demult.
În fața noilor evoluții, administrația Joe Biden a recurs la improvizația scindării lumii în „democrații și autoritarisme”, la globalism ca ideologie și a aplicat politica de „containment (încercuire)” a rivalilor. Prin implicații, aceste opțiuni au șubrezit democrațiile și libertățile, au slăbit statele și au generat războaie. A rezultat mai multă aliniere la dogme și conflicte, nu mai multă democrație.
Noul președinte american, cunoscut pentru propunerea sa de corectură a globalizării prin oprirea emigrării de capitaluri și stimularea revenirii lor la origine (vezi Donald Trump, Crippled America – How to Make America Great Again, Simon & Schuster, Inc., New York, 2015), s-a angajat să pună capăt ideologiei globalismului și să deschidă un nou orizont. Deviza „America First” este un apel la asumarea de sine a fiecărei națiuni. În prima sa declarație, la Inaugurarea din 2025, Donald Trump a și caracterizat anii din urmă ca „patru ani lungi de declin american”. În fapt, în virtutea ponderii Statelor Unite, a fost însă ceva mult mai mult: un declin în lume.
În ultimele luni, s-a oprit un curs al lumii spre Al Treilea Război Mondial. S-a oprit alunecarea democrației în cenzurarea alternativelor. S-a denunțat „noua corectitudine politică” în numele respectării cetățeniei. Se condamnă instrumentarea „justiției” pentru a lovi rivali.
Se prefigurează ieșirea din înfundătura înlocuirii schimburilor dintre națiuni cu „sancțiuni”. Sintagmele președintelui Donald Trump – „o națiune puternică, prosperă, liberă”; rolul major al „patrioților”; suprimarea „establishment-ului corupt” și „restaurarea competenței” în administrație; trecerea la „revoluția bunului simț (the common sense revolution)”; stoparea inflației și a creșterii prețurilor în energie; reaccentuarea caracterului de „națiune manufacturieră”; să-i sprijinim pe lucrătorii care întrețin societatea modernă; „întoarcerea la libertatea cuvântului în America (back to the free speech in America)”; restabilirea meritului în ascensiunea socială; abolirea persecuției pentru opinii; câștigarea competițiilor, nu a războaielor; „restaurarea promisiunii Americii (restore Americas promise)” – încep să aibă efecte. Dilema „republică sau imperiu?”, capătă astfel o nouă soluționare.
Ce urmează în lume? Anticipez că, dacă acest curs va fi aplicat, Asia își va continua dinamica, care a transformat-o în centrul economiei mondiale. China va continua dezvoltarea tehnologică, economică, socială, democratică și culturală, care a făcut din ea supraputerea inovativă de azi. Iar Africa și America de Sud vor sesiza șanse și vor folosi oportunitățile. Creștinătatea își va reafirma valorile fără comprimările din ultimii ani. Lumea islamică își va asuma inițiative. Credința se va bucura de respect. O reconstrucție instituțională a Uniunii Europene va fi inevitabilă. Ea va fi salutară pe cât va însemna reluarea proiectului fondatorilor, al „Europei națiunilor” și a „democrației”, și deschiderea spre inovație.
Azi este mai clar ca oricând că aranjamentul de securitate european nu poate rămâne ceea ce este. Europa nu poate fi competitivă fără a-și asigura securitatea. Nu este posibilă, însă, securitate proprie împotriva altor țări, oricare ar fi ele, ci numai împreună cu ele. Europa are nevoie de unitate, dar dacă unitatea este din nou concepută ca „luptă” cu cineva, dinăuntrul sau dinafara ei, se eșuează. Se observă ușor că propaganda „războiului social” al lui Nolte, împreună cu conflictul geopolitic al anilor treizeci, care au fost resuscitate în ultimii ani, subminează Europa.
„Revoluția bunului simț” proclamată în America de azi face practic din individ punctul de plecare și referința evaluărilor. Ea face posibilă trecerea de la „democrația selectivă”, în care culminează astăzi neoliberalismul în multe țări din Europa, la „democrația integrativă”. Și de la „democrația mută”, care dezbate doar cum să fie păstrate privilegii în societate, la „democrația ca formă de viață” – o trecere vitală astăzi. Ea deschide șansa de a lămuri și de a închide până la capăt dosare ale istoriei.
După pasajul nefast al ruinării cooperării, începută în jurul lui 1995, al politicii de „containment” și al scindării lumii (Scindarea lumii, Ed. Meteor Press, București, 2023), cel mai nou pas care se întrevede – iar realizarea lui ar fi larg benefică – este relansarea relațiilor SUA cu celelalte două supraputeri, Rusia și China. Conform declarațiilor de până astăzi de la Casa Albă și Kremlin, sunt indicii că este din nou posibilă o cotitură majoră și că ne apropiem de ea. Comparația care ne vine în minte este cu cea angajată prin acordurile Nixon-Kissinger-Mao Zedong-Ciu Enlai (1972), care au deschis era cooperării supraputerilor, și Reagan-Gorbaciov (1985), care au pus capăt „războiului rece”. Contextul era și atunci tensionat de temeri și amenințări, dar s-a ajuns la acorduri care au schimbat lumea și au deschis cooperări.
Să ne amintim.
Atunci, odată cu Comunicatul de la Shanghai (1972), s-a produs cotitura bogată în implicații spre închiderea unor litigii și cooperare cu efecte ce vin până azi. Statele Unite au recunoscut ( acknowledged) că Taiwanul este parte a Chinei și, cu toate că disting juridic între „acknowledge” și „accept”, nu au contrazis traducerea dată în chineză cheng ren (承认), în documentul comun, care înseamnă „recognition and acceptance”. In Comunicat s-a scris (redăm în engleză pentru exactitate juridică) că părțile au căzut de acord să amplifice „people-to-people contacts” și „commerce prospects” în vederea „normalization of relations”, încât să contribuie „to the relaxation of tension in Asia and the world”. Documentul afirmă că „the two sides agreed that countries, regardless of their social systems, should conduct their relations on the principles of respect for the sovereignty and territorial integrity of all states, non-aggression against other states, non-interference in the internal affairs of other states, equality and mutual benefit, and peaceful coexistence.”
Iar la Geneva (1985), Statele Unite și Uniunea Sovietică de atunci au reafirmat „the importance of direct contacts between the leaders of superpowers for developing fundamental changes in their security policy. These negotiations confirmed the willingness of both sides to increase nuclear security but also highlighted irreconcilable differences of opinion. The most significant difference concerned the Strategic Defense Initiative (SDI) and its place in the security system. Although this issue could not be resolved, progress was made on several matters related to the direction of START and INF talks, drepturile omului, situația din jurul Afganistanului și altele.
Acum, în fața noastră se află apropierea unor acorduri Trump-Putin-Xi Jinping. Acestea vor putea duce mai departe schimbarea lumii, spre o lume a dialogului, cu competiție pașnică și cooperare.
Imperativele ajungerii la acorduri noi ale supraputerilor nu sunt puține și nici oarecare. Normalizarea raporturilor dintre diferitele țări are, firește, prioritate. Sunt însă și imperative noi, precum ieșirea din iminența unui război mondial, asigurarea securității națiunilor, redinamizarea economiilor în condițiile trecerii la inteligența artificială și apoi la computerele cuantice, la biologia sintetică, cu toate consecințele. În plus, umanitatea este după dezvoltarea șocantă nu numai a inteligenței artificiale, cu implicațiile ei, ci și după crearea, începută deja din anii 50, de către Rusia și SUA, și mai recent și de către China, a armelor care înlocuiesc armamentul nuclear: arme cu energie directă; arme geofizice; arme de unde de energie; arme genetice; și, mai ales, arme psihotronice. Este vorba, în cazul din urmă, de arme care folosesc unde electromagnetice pentru a transmite simple sunete în creier, încât se poate influența funcționarea organelor corpului uman, comportamentul individului și chiar împingerea lui spre sinucidere. Ele asigură controlul de la distanță al sistemului nervos al oamenilor pe calea ultrasunetelor de frecvență joasă, pe care omul le resimte, dar nu este conștient de prezența lor. Alterarea stării psihice devine astfel posibilă prin pătrunderea de unde purtătoare de sugestii și comenzi în creier.
Reuniunea Trump-Putin, ce pare să se apropie, nu va fi doar asupra Ucrainei – care este efectul cel mai evident și mai tragic al abandonării cooperării ce culminase pozitiv și avantajos pentru toate părțile, odată cu reunificarea Germaniei din 1990. Acordurile vor privi laturi în dispută ale cooperării și vor deschide șanse reașezării relațiilor internaționale. Aceste acorduri vor fi urmate de cele ce se vor adopta la reuniunea Trump-Xi Jiping – reuniunile Putin-Xi Jiping având deja regularitate, inclusiv ca participări ale celor două supraputeri la BRICS.
Se discută deja mult, contradictoriu, despre ceea ce se va petrece la tot mai eventuala reuniune Trump-Putin. După părerea mea, la distanță de comentarii existente, acordurile nu vor fi o simplă aplicare a formulei cunoscute a lui Bismark – „când pe scenă luptă trei, este sănătos să te aliezi cu unul”. Nu va fi doar o alternativă la direcția strategiei Kissinger-Nixon (1972), din multe rațiuni. Dacă s-ar rămâne doar la o alternativă, reuniunea ar fi un semieșec, căci Rusia și China – oricare vor fi istoria relațiilor și evaluările lor de detaliu – nu se lasă acum opuse una celeilalte. Pe cât se cunoaște, pentru anii ce vin, ambele sunt țări aflate în construcție economică, instituțională și de alte naturi, la nivelul programelor deja angajate. În plus, noile arme și noile conexiuni din lume cer decizii dincolo de calcule solitare. Națiunile învață din istorie, iar, acum, cotitura spre cooperare este urgența.
Unii au început să acuze alunecarea lumii în „plutocrație”, plecând de la un fapt obișnuit: prezența în Executivul american a unor miliardari. Și la noi, chemarea „Make America Great Again” este socotită de tot felul de nepregătiți cu titluri pompoase, „sursa plutocrației”. Donald Trump este portretizat de falsificatori carpatici ca având la stânga și la dreapta miliardari. Or, și dacă ar fi așa, faptul nu este suficient pentru a vorbi de plutocrație.
Aș sublinia că intervenția unor miliardari, care și-au creat, totuși, singuri averea, în a descâlci țesuturi financiare extrem de costisitoare chiar pentru un stat bogat și cu impact covârșitor în lumea largă, cum este statul american, și a raționaliza cheltuielile, este de salutat. Este, însă, doar propagandă ieftină să faci din exemplul desemnării de către Casa Albă a lui Elon Musk în administrație baza unei generalizări.
În schimb, există plutocrație, chiar „democratică” în Europa, fie și cu mai puțini miliardari. Ea se și ascunde frecvent sub „expertocrație”. Este ceea ce se poate vedea și la noi, când „specialiști” de mucava se lansează în categorisiri arbitrare de oameni și vor să decidă soarta comunităților. Ignorând nedreptățile și lipsiți de cunoștințe, aceștia propun „abordarea clinică” a cetățenilor. Nu mai evoc recursul acestor inși la „legitimări” ridicole – mai nou, la „legitimarea prin informări ale serviciilor secrete”, care pune evident capăt democrației. Mai mult, cum se observă și la noi, are loc extinderea „cleptocrației”. Câte decizii nu sunt luate după ce interesații au avut grijă să umple buzunarele demnitarilor?
În orice caz, ar fi și sub acest aspect momentul revenirii de la clișee, la realitate. Nu demult, chiar la Davos (2025), Donald Trump a tras concluzia care se impunea după evoluția spre autoritarism a unor democrații: „Atunci când oamenii sunt uitați, lumea se fracturează. Numai ascultând și răspunzând la vocile celor uitați putem crea un viitor strălucit care este cu adevărat împărtășit de toți. Măreția națiunii este mai mult decât suma produselor ei. Măreția unei națiuni este suma cetățenilor ei, valorilor, mândriei, iubirii, devoțiunii și caracterului oamenilor care numesc acea națiune casa lor”. Deviza „Make America Great Again” are, astfel, cu totul alt miez decât „plutocrația” pe care i-o atribuie propagandiștii falsificărilor.
De altfel, nu sunt greu de văzut fracturile aduse de plutocrația „democratică” în Europa. Deviza democratului dintotdeauna – „nu voi împărtăși părerea ta, dar voi lupta oricât ca tu să ai libertatea să o exprimi” – a fost uitată, linia fiind imprimată de parveniți inculți, care iau democrația ca sursă de profituri personale. Să rămânem doar la ultimele luni. În câteva state europene, se respinge apriori, dincolo de normalele coalizări, accesul la guvernare al unor partide și personalități care respectă cadrul constituțional, dar propun ameliorări ale vieții oamenilor. Se aplică interdicții pentru rivali, deși aceștia au fost aleși tot de către cetățeni, la fel ca cei care au deja mâna pe guvernare. Asistăm, din păcate, la împiedicarea cu mijloacele statului a alternativei politice conform regulilor democratice și, implicit, la încercări de „privatizare a statului”.
Or, aceasta nu rezolvă vreo dificultate și distruge democrația. Democrația se poate apăra doar cu mijloace democratice mature.
O bună parte a Europei joacă însă împotriva ei și sub alte aspecte. Fără să sesizeze că neoliberalismul anilor optzeci a schimbat benefic societăți, dar nu a putut aduce democrația promisă, Europa s-a lăsat abătută, pe o parte a ei, de la direcția ei. Ea s-a lăsat înecată în discuția despre „illiberalism” – ca și cum cine are obiecții la practicile de azi ale liberalismului devine automat altceva. Ea este acum obsedată de acuzarea „extremismului” – pe care-l găsește abuziv la cei care respectă constituția democratică. Ea a alunecat în vituperarea „ne-europenismului” – pe care-l atribuie tocmai unora care în numele valorilor europene cer schimbare democratică în Europa. Ea a reluat „corectitudinea politică”, după ce o blamase pe drept în anii optzeci. Ea s-a lăsat prinsă în teme confuze, date incerte și noțiuni slab elaborate.
Vicepreședintele SUA, J. D. Vance, întreba oportun la Munchen: de ce nu se respectă în țări europene valorile caracteristice Europei, începând cu libertatea de a gândi? Se poate adăuga: de ce nu se discută valorificarea democrației la propriu? De ce nu se face temă din revenirea tacită în viața politică a procedeelor regimurilor anilor treizeci?
Europa se angajează în combaterea de opinii justificate de realități, iar acum se înarmează. Toate acestea înainte de a se clarifica. Europa are dreptul să-și creeze forța de apărare pe care o dorește. Dar înarmarea sub bagheta doamnei Ursula von der Leyen nu va scoate Europa din poziția de obiect al istoriei, în care începe să recadă. Uniunea Europeană are de prevalat prin practica valorilor europene, înainte de orice. Nu poți construi rezolvări pe lipsa de legitimare a Consiliului European, semnalată de cei mai buni juriști europeni și americani. Nu duce departe încercarea unor lideri de legitimare proprie prin stârnirea de conflicte și crize. Nu poți face din calcule geopolitice discutabile cauză a oamenilor care luptă cu dificultățile vieții de zi cu zi. Nu poți face doar din interesele unor industrii pivotul relațiilor internaționale.
Oricât de obișnuiți suntem cu organizările europene de acum și ezităm să le înlocuim, nu se sfârșește cu ele istoria europeană. O reorganizare a Uniunii Europene pe principiile inițiale va veni, la rândul ei.
Se poate discuta îndelung istoria, cu luminile și umbrele cunoscute. Niciun „anti-” nu este sănătos, căci nu rezolvă ceva. Din propagandă ieftină trăiesc un timp tot felul de impostori, dar nu pot trăi toți cetățenii, tot timpul. A face din „anti-” coloana vertebrală a politicii europene poate fi suport pasager de carieră pentru oameni care au pierdut în țările lor, cum este Emmanuel Macron, dar nu este soluție pentru Europa.
După cum spun analiștii cei mai proeminenți din SUA, Germania, Franța, nu există azi probe ale voinței vreunui stat sau cuiva de expansiune în Europa. Știm de la Nietzsche, de Gaulle și de la cei mai cultivați și informați fii ai ei, că Europa este de la Atlantic la Urali, încât segregările îi dăunează. Pe de altă parte, de ce nu s-ar urma sfatul lui Jeffrey Sacks, acela de a înlocui obsesiile, cu discutarea chestiunilor în litigiu cu exponenții tuturor țărilor implicate pentru a afla soluții? De altfel, relativ la preocuparea președintelui american de găsi soluții împreună cu omologul său rus, un ziarist grec remarca adecvat că „jurnaliști bine plătiți și alte personalități fac spume la gură în Europa împotriva lui Trump, dar par să nu mai poată gândi din cauza șocului”. O parte a presei „critică ipocrit declarațiile administrației Trump despre libera exprimare”, dar uită să menționeze „corupția din unele țări europene”. Simplu, în loc de integritate și răspundere, lumea se umple de falsuri care agravează dezorientarea.
Lucrurile sunt mai complicate decât le redă amatorismul copios care s-a răspândit. Nu poți scoate nici Anglia, nici Franța, nici Germania, nici Rusia și nici alte țări din istorie, și nici din istoria contemporană. Spre edificare, ar fi profitabil să se parcurgă analize de veritabilă, nu cărțulii de propagandă provincială pentru naivi, de care s-a umplut piața. Iar cât de complicate au devenit situațiile ne spune un exemplu recent: se face lobby la Casa Albă pentru a accepta menținerea bazelor Rusiei din Siria, în fața grupării socotite „un fel de Al Qaeda în costum”, care a pus capăt fostului regim sirian.
Lumea promite în acest moment reorganizarea pe principiul cooperării – care nu înseamnă neapărat ape liniștite, și pe principiul suveranității naționale – care nu înseamnă izolare și nicidecum autarhie. Nu înseamnă nici paseism. Aceste principii se cuvin valorificate. Probabil că mișcările numite „realiste” și „suveraniste” nu explicitează încă întreaga bogăție a implicațiilor lor, iar de acest fapt profită tot felul de mercenari mediatici pentru a le defăima. Viitorul aparține însă acestor mișcări – sub condiția elaborării soluțiilor în detaliu”, scrie Andrei Marga.
