România se laudă periodic cu „creștere economică” și „investiții”, dar când vine vorba de tineri, piața muncii pare să funcționeze pe o regulă simplă: intrarea e pentru cei care sunt deja înăuntru. Pentru mulți absolvenți și tineri la început de drum, primul job nu e o rampă, ci un zid. Un zid construit din anunțuri care cer „minimum 2–3 ani experiență” pentru posturi de junior, din internshipuri neplătite ambalate drept „oportunități” și dintr-un cinism generalizat: „nu găsim oameni”, dar refuzăm să formăm oameni.
„Nu avem candidați” sau „nu avem răbdare”?
Angajatorii repetă că tinerii nu sunt „pregătiți”, „stau pe telefon”, „au pretenții”. Dar piața muncii nu e un talk-show moralizator, ci un mecanism economic. Iar mecanismul ăsta scârțâie tocmai pentru că preferă scurtătura: să angajeze doar pe cineva gata format, plătit cât mai ieftin, disponibil cât mai repede. Tinerii devin astfel o categorie „de risc”, în loc să fie investiția firească într-o forță de muncă viitoare.
Rezultatul: generații întregi împinse spre joburi fără perspectivă, spre „gig economy”, spre muncă la negru sau spre plecare din țară. Iar apoi ne mirăm că „nu se mai găsesc specialiști”.
„Entry-level” în România înseamnă, de fapt, „mid-level pe salariu mic”
Una dintre cele mai toxice deformări este standardul dublu: postul e prezentat ca „pentru începători”, dar responsabilitățile sunt de om cu experiență. Când tânărul întreabă de training, primește un zâmbet: „Înveți din mers.” Când întreabă de salariu decent, primește lecția supremă: „Banii vin după.” Adică după ce ai demonstrat, pe cont propriu, că meriți să nu fii tratat ca un cost.
E o ecuație ipocrită: piața cere „inițiativă”, dar taie accesul la un cadru în care inițiativa chiar se poate transforma în competență.
Școala e vinovată, dar nu e singura
Da, există rupturi între educație și nevoile economiei. Dar a da toată vina pe școală e o eschivă convenabilă. În multe domenii, diferența dintre teorie și practică se acoperă prin programe de formare internă. În România, însă, formarea e adesea minimă sau inexistentă, iar munca tânărului e exploatată sub pretextul „învățării”.
Mai grav: sistemul de practică e prea des formal. Stagii bifate, hârtii semnate, competențe lăsate în aer. Și totuși, tânărul e cel acuzat că „nu știe să muncească”.
Disprețul ca politică informală
Tinerii se lovesc și de o cultură managerială rigidă, în care întrebările sunt tratate ca obrăznicie, limitele ca slăbiciune, iar burnout-ul ca „lipsă de rezistență”. Mulți nu pleacă pentru că „nu vor să muncească”, ci pentru că nu vor să fie umiliți.
Între timp, companiile se plâng de rotație mare. Dar cum să nu fie rotație mare într-un mediu care nu oferă nici stabilitate, nici creștere, nici respect?
Ce se întâmplă când ignori tinerii
Efectele nu sunt doar personale, ci sociale: se adâncește migrația și exodul de competențe; cresc inegalitățile (cei cu relații intră, ceilalți rămân pe dinafară); se fragilizează încrederea în instituții și în ideea de merit; se blochează mobilitatea socială: „muncește și vei reuși” devine o glumă proastă.
Iar România rămâne prinsă într-un paradox: cere performanță europeană cu reflexe de piață ieftină.
Nu tinerii sunt problema. Sistemul e.
Dacă piața muncii ar fi cu adevărat interesată de viitor, ar face ce fac economiile mature: ar crea trasee reale de intrare. Ar plăti stagiile. Ar defini clar „junior” și „entry”. Ar investi în mentorat. Ar pune accent pe competențe, nu pe „ani”. Ar corecta abuzurile din internshipuri și din contractele mascate.
Dar pentru asta e nevoie de ceva ce lipsește cronic: responsabilitate.
Până atunci, mesajul rămâne același, rostit sau nu: „Vă vrem tineri, dar nu vă vrem începători.” Într-o țară care își pierde populația activă, e mai mult decât o nedreptate. E sinucidere economică în rate.
