Trump se comportă ca un agent imobiliar în Groenlanda. Nu e cu nimic diferit de Putin

Escaladarea recentă a discursului și a presiunilor lansate de Donald Trump împotriva Uniunii Europene și a Groenlandei trece dincolo de obișnuitele dispute comerciale transatlantice și intră într-o zonă care, pentru europeni, are un gust periculos de familiar: contestarea suveranității, amenințări economice ca armă geopolitică și o retorică de tip „ia sau plătești”.

În ultimele săptămâni, Trump a repetat public ideea aducerii Groenlandei sub control american, inclusiv prin limbaj de anexare, și a legat acest obiectiv de tarife punitive împotriva statelor europene, un gest descris de analiști drept coerciție economică, nu negociere.

„Tarife până cedați”: UE tratată ca adversar, nu ca aliat

Potrivit relatărilor recente, Trump a amenințat cu tarife semnificative asupra unor aliați europeni, încercând să transforme politica comercială într-un instrument de constrângere pentru un obiectiv teritorial: Groenlanda. Acest tip de presiune răstoarnă logica tradițională a relației SUA–UE: în loc de negociere pe reguli, apare un mecanism de forță , „acceptați condițiile sau vă lovim economia”.

În paralel, tensiunile tarifare cu UE au fost deja un subiect major în 2025, cu discuții despre reacții și contramăsuri europene. Comisia Europeană a încercat inclusiv o formulă „zero-for-zero tariffs” pentru bunuri industriale, dar conflictul tarifar a rămas un teren fertil pentru escaladări. Iar când tarifele devin „pedeapsă” pentru decizii politice ale unor state europene (de exemplu, pe dosare legate de apărare/NATO), mesajul transmis este că Washingtonul poate condiționa comerțul de obediență strategică.

Groenlanda: de la „idee imobiliară” la presiune geopolitică

Ceea ce în 2019 părea o excentricitate (ideea cumpărării Groenlandei) revine acum, potrivit mai multor surse, într-o formă mult mai agresivă. Analize recente arată că Trump își justifică insistența prin poziția strategică în Arctica și prin resurse, prezentând controlul asupra Groenlandei drept „vital” pentru SUA.

Dar reacția europeană nu mai e una de ironie: lideri NATO și state aliate au transmis avertismente publice, iar subiectul a devenit o problemă de securitate, nu de PR. În plus, relatările de presă descriu inclusiv episoade în care Trump a legat aceste presiuni de o retorică tot mai cinică despre „pace”, ceea ce alimentează temerile că escaladarea e folosită intern ca demonstrație de forță.

De ce comparația cu Putin apare natural, și unde trebuie nuanțată

Întrebarea „îl putem compara pe Trump cu Putin?” apare nu pentru că cei doi ar fi identici, ci pentru că mecanismele retorice și de presiune încep să semene pe un punct-cheie: contestarea suveranității altora ca parte a negocierii.

Unde seamănă (ca logică politică):

Coerciție economică și șantaj: Putin a folosit repetat energia, comerțul și dependențele economice ca pârghii politice. În cazul lui Trump, tarifele sunt ridicate la rang de armă: pedeapsă comercială pentru a obține un rezultat geopolitic legat de teritoriu.

Normalizarea ideii că granițele sunt negociabile prin presiune: Putin a încercat să impună „sfere de influență” și să rescrie realități teritoriale prin forță. Trump, prin limbaj de anexare și prin condiționări, împinge un mesaj asemănător la nivel de percepție: „terenul altuia poate deveni moneda mea de schimb”.

Politică externă ca spectacol de dominare: escaladări publice, mesaje maximale, cereri nerealiste ambalate ca „necesități istorice/strategice”, un tip de comunicare care urmărește să intimideze și să divizeze tabăra adversă.

Unde diferă (și de ce comparația trebuie ținută sub control):

Putin a folosit invazia militară ca instrument central. În cazul lui Trump, vorbim (deocamdată) de amenințări, coerciție economică și presiune diplomatică, nu de trupe peste frontieră. Diferența nu e minoră.

SUA au instituții, alegeri competitive, presă și opoziție care pot limita derapajele, chiar dacă polarizarea e intensă. Rusia lui Putin este un regim autoritar consolidat.

Groenlanda este deja conectată de securitatea NATO prin acorduri și prezență americană (există o bază strategică și un cadru juridic de cooperare), ceea ce face cu atât mai greu de înțeles de ce s-ar trece la limbaj de „preluare” în loc de cooperare.

Cu alte cuvinte: comparația e utilă ca avertisment despre metode (șantaj, presiune, relativizarea suveranității), dar devine incorectă dacă sare direct la concluzia „același lucru”.

Ce riscă Trump să obțină: o Europă mai unită… împotriva Washingtonului

Efectul politic probabil nu este cedarea Danemarcei sau „vânzarea” Groenlandei, ci întărirea reflexului european de autonomie strategică și accelerarea discuțiilor despre contramăsuri comerciale și de securitate. În mod paradoxal, cu cât Trump împinge mai tare tarifele și retorica teritorială, cu atât UE are mai multe motive să trateze relația transatlantică nu ca pe o garanție, ci ca pe un risc ce trebuie „asigurat” prin alternative.