Klaus Iohannis a demisionat în direct, la televizor, la ora 14:10. O mișcare surprinzătoare? Nicidecum. Un gest de onoare? Hai să fim serioși! De ce a făcut-o? Pentru că era încolțit, iar orgoliul său nemăsurat nu i-a permis să plece altfel decât pe propriile picioare, cu bagajul de privilegii intact.
Dacă se intra pe procedura demiterii, Iohannis pierdea tot: paza SPP, vilele de protocol, mașina de lux, consilierii, toată infrastructura de huzur pe care și-a construit-o în ultimul deceniu. În loc să riște să rămână un fost președinte obișnuit, fără coloană oficială și fără servitori plătiți din bani publici, și-a regizat ieșirea „demnă” pentru a se asigura că pleacă în stilul său – cu fast, nu cu umilință.
Aceasta nu e o demisie, e o fugă strategică. Iohannis nu și-a abandonat funcția, ci și-a securizat viitorul. A tras rapid frâna de urgență înainte ca sistemul să-l arunce afară pe ușa din dos. Demisia lui este doar un calcul cinic: mai bine să plece de „bunăvoie” decât să rămână în istorie ca primul președinte demis de popor.
Turul 2 se reface. Și poate de data asta, România își va lua revanșa pentru zece ani de aroganță, lux și nepăsare.
