Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) se află în centrul unei controverse majore, după ce tot mai multe voci din spațiul public și din interiorul sistemului judiciar susțin că instituția nu mai acționează în interesul public, ci în favoarea unui grup organizat din interiorul justiției, interesat de menținerea controlului și a impunității.
Tema a fost adusă în prim-plan chiar de președintele României, Nicușor Dan, care a anunțat intenția de a consulta magistrații printr-un referendum informal, cu o întrebare directă și incomodă: dacă CSM servește interesul general sau interesele unui grup din sistem. Inițiativa a scos la iveală o fisură profundă între conducerea CSM și restul societății, dar și o nervozitate evidentă în rândul celor vizați.
Reacția CSM a fost una de respingere totală. Fără a răspunde punctual acuzațiilor legate de dosare tergiversate, de promovări controversate sau de lipsa sancțiunilor în cazuri grave, instituția s-a limitat la invocarea „independenței justiției” și la respingerea oricărei forme de evaluare publică. O poziție care, în loc să lămurească suspiciunile, le amplifică.
În paralel, investigații jurnalistice și proteste de stradă au readus în discuție mecanismele prin care anumite cauze sensibile ajung să se blocheze ani la rând, până la prescriere, precum și modul în care magistrați cu probleme rămân protejați de orice răspundere reală. Toate aceste elemente conturează imaginea unui sistem închis, autoreferențial, în care CSM pare să funcționeze mai degrabă ca scut pentru rețele interne, nu ca garant al corectitudinii.
Refuzul constant al CSM de a accepta o dezbatere reală despre responsabilitate și transparență riscă să transforme instituția din pilon al statului de drept într-un simbol al capturării justiției. În lipsa unor răspunsuri clare și a unor reforme asumate, suspiciunea că o parte a sistemului judiciar acționează coordonat pentru autoprotecție devine tot mai greu de ignorat.
Miza nu este una politică, ci una fundamentală: încrederea publicului într-o justiție care nu se apără pe sine, ci pe cetățean. Iar această încredere este, în prezent, la un minim periculos.
