Editorialistul Ion Cristoiu susține că presa putere doar cînd regizorii din umbră vor să aibă.
Pe 16 iunie 2022, la sala Regina Maria de la legendarul hotel Hilton din Bucureşti, a fost lansată o carte menită a fi un eveniment în istoria publicisticii noastre. Se numeşte Lumea de azi în aproape şaisprezece interviuri şi are drept autor pe Marian Nazat, procurorul care, într-un moment de inspiraţie mai mult ca sigur de origine divină a decis să se consacre cu totul şi cu totul scrisului.
După plecarea din Procuratură (o mare pierdere pentru acest domeniu rămas de izbeliştea Serviciilor secrete ale României lui Pristanda), Marian Nazat a devenit de profesie avocat. Şi alţi avocaţi scriu, ba chiar semnează cărţi de publicistică. O fac pentru a păstrînd totuşi avocatura ca profesie de bază. Astfel spun publicistica e la aceşti avocaţi o formulă de autopublicitate ca membri ai Baroului. Marian Nazat foloseşte avocatura ca profesie menită să-i asigure un trai decent, ceea ce scrisul n-ar asigura cuiva care vrea să rămînă cinstit cu literele mari şi mici aşezate pe hîrtie. Practic, Marian Nazat e un om al scrisului. A plecat din Procuratură pentru a se dedica literaturii şi nu avocaturii. Dar chiar şi dacă îl considerăm pe Marian Nazat publicist şi nu unul de duzină, semnarea unei cărţi de interviuri surprinde. Surprinde, pentru că interviul, practicat la noi de fătuce şi de fătuce devenite coţofene, trece drept o formulă strict gazetărească, folosită de redactorii angajaţi la la ordinul şefilor de a lua cuiva un interviu. Ei, bine, Marian Nazat, reuşind să mă surprindă şi pe mine, a realizat o carte de interviuri în două volume. Aşa cum am mai scris, pentru mine întrebările puse în cadrul unui interviu dau seamă de talentul de publicist al autorului. Eu însumi un împătimit al interviului, sub semnul lui Sînt om curios, îmi dau seama după întrebările puse mie de nivelul nu doar profesionist, dar şi intelectual al celui care vrea de la mine un interviu. Întrebările puse de Marian Nazat sînt din acest punct de vedere un exemplu de profesionalism. Interviul, cuprins în cartea lansată pe 16 iunie 2022, are multe pagini şi acoperă multe dintre curiozităţile lui Marian Nazat în legătură cu personalitea sa. Redau mai jos fragmentele din interviu care se referă la gazetarul Ion Cristoiu:
– E „democraţia cea mai mare pacoste pentru România”, cum scria Emil Cioran?
– Da, democraţia e cea mai mare pacoste pentru România. Precizez, pentru România, şi nu pentru alte ţări. Democraţia a accentuat eternele slăbiciuni româneşti:
Şmecheria, oportunismul, demagogia, dubla realitate, incapacitatea de verificare critică a vorbelor spuse de politicieni şi a celor scrise de jurnalişti, dar mai ales ceea ce Arghezi numea Vino să mă păcăleşti!
– Nu v-aţi săturat să scrieţi cam despre aceleaşi năravuri şi moravuri de atâta amar de vreme ?
– Nu. Pentru că eu scriu despre realităţile social-politice de la noi, aşa cum Sisif din finalul eseului Mitul lui Sisif, al lui Albert Camus, urcă bolovanul pînă-n vîrf, deşi ştie că acesta se va rostogoli înapoi. Potrivit gînditorului francez, într-o viaţă de om n-are importanţă atingerea ţelului, ci lupta pentru împlinirea acestuia. Scriu de 31 de ani despre politica postdecembristă din simplul motiv că nu pot pur şi simplu să nu scriu. E forma mea specială de a trăi intens şi interesant.
– Se pot schimba lucrurile prin scrisul la ziar ?
– Nu, nu se pot schimba. Puterea Presei e o iluzie în democraţie. E şi cea mai mare şmecherie în democraţie. Un text cenzurat în comunism, dar care circula pe ascuns din mînă-n mînă, era de o sută de ori mai primejdios pentru Puterea vremii respective, decît o întreagă campanie dusă de întreaga presă de azi într-o chestiune stînjenitoare pentru Puterea prezentă.
Presa are putere doar cînd regizorii din umbră vor să aibă.
O dezvăluire, o campanie împotriva cuiva e comandată de un adversar. Cu scopul precis ca ea să fie folosită în bătălia cu adversarul apoi de cel care a comandat-o. Cînd un articol sau o campanie din partea presei duce la o schimbare înseamnă că acest rezultat a fost plănuit înainte de începerea campaniei. Dacă nu e în legătură cu o intrigă din culisele bătăliei pentru Putere, nici cea mai tare dezvăluire a presei nu duce la vreo schimbare. (…)
– Aţi avut modele jurnalistice?
– N-am avut nici un model. Am fost comparat deseori cu Pamfil Şeicaru, deşi între mine şi patronul Trustului Curentul e distanţa, de la jurnalist la Mogul. Ca publicist sau mai degrabă ca Istoric al clipei cum îi spun eu comentatorului, mă simt apropiat mai mult de Caragiale decît de Eminescu. În ce priveşte abordarea lumii fireşti. În ce priveştea onestitatea, mă sint mai apropiat de cinstitul Eminescu decît de şmecherul Caragiale. (….)
– Cum era presa comunistă şi cum este cea liberă, postdecembristă?
– Presa comunistă, în care am lucrat eu din 1967 pînă în 1989 nu poate fi redusă la sintagma presă comunistă. Presa comunistă e una şi presa ceauşistă, e alta. Presa comunistă e presa din anii stalinismului românesc. Presa de tip Silviu Brucan, care trimitea oamenii în lagăr. Presa TeFeListă de azi, care cere trimiterea oamenilor la puşcărie, e nepoţica presei lui Brucan. Presa ceauşistă nu era unitară. Una e presa dintre 1966-1985 şi alta Presa dintre 1985-1989. Presa primilor ani ai lui Ceauşescu e o presă preocupată de a fi pe placul cititorilor. Presa dintre 1985-1989 e o presă preocupată de a fi pe placul lui Nicolae Ceauşescu.
Ziariştii dinainte de 1989 aveau multe păcate. Le lipsea însă păcatul ziariştilor de azi: lipsa de profesionalism, guguştiucismul, cum îi spun eu.
– Mai avem presă în România?
– Nu, nu mai avem. Şi din mai multe motive:
a) La ora actuală, a publica un text e la îndemîna oricui. Chiar şi a unui analfabet. Îi stă la îndemînă facebookul. Ba mai mult, între un text scris de un filosof şi unul scris de un imbecil, pe facebook cel de-al doilea va avea succes. Am debutat în decembrie 1967, pentru că Nicolae Stoian, redactorul şef al Vieţii studenţeşti, şi-a dat seama că am talent. Dacă ar fi fost facebook pe vremea mea, sînt sigur c-aş fi debutat cu mult înainte, poate chiar de pe la cinci ani. Şi fără să fi avut talent.
b) Cariera profesională a unui ziarist nu mai depinde de cît de bun profesionist e, ci de cît de bun slugoi e.
c) Facultăţile de jurnalistică scot anual absolvenţi care n-au pic de talent. Cum să aibă dacă profesorii lor, în frunte cu şeful de catedră, cu decanu, n-au talent de ziarist? (….)
– Care este ziarul pe care l-aţi iubit cel mai tare, dintre cele la care aţi lucrat, desigur ?!
– Secvenţa, foaia Festivalului de film pentru Tineret de la Costineşti. Era un ziar publicat în fiecare zi pe parcursul uneia dintre cele mai importante manifestări culturale înainte de 1989. Comitetul Central al UTC, aflat sub conducerea lui Nicu Ceauşescu, organiza în fiecare vară, în staţiunea Costineşti, un festival al filmului zis pentru tineret. În realitate, se prezentau şi se jurizau toate marile filme ale anului. Fiecare peliculă era proiectată în amfiteatrul staţiunii, de la ora 10 noaptea. În prefaţa filmului, urcau pe scenă membrii echipei, de la regizor până la actori. Era astfel o veritabilă premieră cu public (şi ce public, alcătuit în mare parte, din studenţi!) a unui film. Sub pretextul că festivalul trebuie reflectat, tot CC al UTC iniţiase publicarea unei foi a festivalului. Se voia un fel de program al Festivalului. Eu însă am transformat-o într-un ziar. Această foaie era realizată de un colectiv condus de mine. Redactorii erau scriitori, publicişti, actori tineri, regizori care beneficiau pentru lucrul la gazetă de o vacanţă pe gratis la Costineşti. Plecînd de la poncifele prezente în filme sau în critica de cinema, luam peste picior clişee ale propagandei ceauşiste. Era o publicaţie care mă exprima pe mine. Libertatea primită mi-a permis să fac ce vreau cu gazeta. Aici mi-am format eu mîna ca făcător de gazete postdecembriste. Nu de alta, dar aşa cum denunţa o Notă a Securităţii, găsită de mine prin Arhivele CNSAS, Cristoiu îşi concretiza teza sa contrarevoluţionară potrivit căreia „presa nu educă, presa se cumpără de către cititori”. (…)
– Cât de obiectiv poate fi un jurnalist?
– Un jurnalist poate şi trebuie să fie obiectiv doar în ce priveşte informaţia. Asta deoarece informaţia e obiectivă. Poziţia faţă de un politician, faţă de un regim, nu poate fi obiectivă. Jurnalistul e Istoricul clipei şi, prin urmare, n-are toate datele pe care un Istoric le deţine despre trecut astfel încât să fie obiectiv. (…)
– Vă pare rău că, uneori, aţi girat prin pana dumneavoastră anumiţi politicieni?
– Nu, nu-mi pare rău. Când i-am girat ca Istoric al clipei, n-aveam de unde să ştiu ce vor face şi ce vor spune în viitor. Nu eram Istoric pur şi simplu.
– Se minte mult în presa de la noi?
– Se minte e prea mult spus. A minţi presupune a scrie neadevăruri conştient că sunt neadevăruri.
În presa de la noi nu se minte.
În presa de la noi se doarme.
– De ce se prostituează unii ziarişti?
– Pentru că meseria de ziarist diferă prea puţin de meseria de prostituată. Pentru a nu se prostitua, ziaristul ar trebui să scrie pe gratis. În clipa în care e plătit pentru ceea ce face, el se prostituează. Pentru că el prestează contracost fie ca să placă Mogulului, fie ca să placă cititorului. (…)
– Dacă aţi scoate iarăşi un ziar, cum l-aţi boteza ?
– I-aş spune Sentinela. Pentru că, asemenea unei sentinele, un astfel de ziar ar trebui să stea de strajă:
De strajă demnităţii naţionale.
De strajă Adevărului.
De strajă celor mulţi.
De strajă meritocraţiei.
De strajă cinstei.
De strajă dăruirii pentru un ideal. (….)
– Un gând de final?
– Pentru mine întrebările unui interviu pot fi ca flacăra unui chibrit pentru descoperirea unor lucruri din întuneric. Prin multe din întrebările sale acest interviu m-a făcut să descopăr despre mine adevăruri care şedeau până acum în întuneric.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro
