Mi-au creat întotdeauna un sentiment de fascinaţie capsulele timpului şi de fiecare dată când am ocazia să citesc despre vreo descoperire de acest fel, am un sentiment de nostalgie care mă ajută să mă transpun în diferite perioade ale istoriei, iar aceste momente, este dovedit ştiinţific, ne ajută să ne cunoaştem şi să conştientizăm transformările prin care omenirea a trecut de la an la an, şi implicit noi ca indivizi.
Dincolo de trăirile mele nostalgice şi de emoţia care mă cuprinde când sunt părtaşul unui crâmpei de istorie, aceste capsule ale timpului au rolul de a furniza informaţii preţioase oamenilor de ştiinţă şi cercetărilor din diverse domenii (sociologie, antropologie, arheologie). Tehnologia şi internetul ne-au mai domolit dorinţa de a lăsa mesaje pentru viitor, căci azi ai nevoie de un click şi de puţină curiozitate pentru a afla tone de informaţii din secolele trecute.
Având şi curiozitatea şi internetul la îndemână, am deseori vaga impresie că România creşte precum o buruiană din crăpătura asfaltului, fără noimă şi fără viitor. Odată cu Revoluţia din 1989, am devenit cu toţii preocupaţi de viaţa politică din România, de clasa politică pentru care eram chemaţi periodic să o primenim, să o ajustăm sau, dimpotrivă, să o sancţionăm.
Ne-am creat cu toţii imaginea unei Românii prospere la care visaseră şi strămoşii noştri şi pe care noi aveam şansa să o construim. Ceea ce a urmat după 1989 a fost un fel de bălărie crescută la marginea drumului pe care au micţionat cu regularitate traseiştii politicii postdecembriste.
Înainte de 1989 aveam un conducător dislexic, cu o consoartă narcisistă şi autoritară, avidă de diplome şi titulaturi, nişte servicii de informaţii puse pe căpătuială şi o camarilă cu studii făcute doar pe hârtie, dar cu interese foarte bine structurate.
Avem în anul 2021 un conducător la fel de dislexic, cu o consoartă care ţine cu toată ardoarea să ne prezinte genunchii de sexagenară pentru că, probabil, cei din camarilă i-au spus că e răvăşitoare, dar avem şi un Voiculescu, şi un Cîţu şi un Arafat, credicioşi planului de destructurare a României la care s-a înhămat Iohannis având garanţia că blestemele românilor nu-l vor atinge în acestă viaţă, ci, cel mai probabil, “într-o viaţă anterioară” despre care, așa cum chiar el, cu “inteligenţa” cu care a fost înzestrat ne-a mărturisit că a avut parte.
Slugarnicii şi trădătorii s-au aciuat atunci şi acum la sânul puterii precum năpârcile, sunt gata să părăsească corabia la prima furtună, iar serviciile lor, de obicei, au un tarif care se adaptează regulilor privind cererea şi oferta. Ce îl diferenţiază pe fostul strungar Emil Bobu, sluga de încredere a lui Nicolae Ceauşescu, de absolventul de liceu industrial, Vlad Voiculescu, omul a cărui demitere ar putea să coste stabilitatea politică a României? Răspunsul este perioada în care au trăit şi au nimicit.
Tot cu ajutorul internetului am mai descoperit o “capsulă a timpului” din aprilie 1881, lăsată de către Mihai Eminescu, în ziarul “Timpul”: “Toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii „patrioţilor” trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde „patrioţii” au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui „patriot”.
Bursa pentru număratul pietrelor de pe bulevardele din Viena a fost creată şi pentru Vlad Voiculescu, iar acum “patriotul” a fost trimis în ţară pentru a închide spitale şi pentru a decima populaţia României, căci şi atunci când scria Eminescu acele rânduri, ca şi acum, conducătorii antinaţionalişti tropăiau pe resursele şi forţa de muncă a României. Dacă Ceauşescu dădea la schimb nemţi sau evrei, Iohannis, Cîţu, Voiculescu şi Arafat vând forţa de muncă a României, punând lacătul pe spitale, pe şcoli, pe micile afaceri ale românilor şi pe pieţele ţăranilor.
Trist, dar adevărat, este că îndiferent în ce moment al istoriei vom alege să deschidem capsula timpului pentru România realizările politice mediocre, viaţa mizeră, speranţele deşarte pentru un viitor mai bun se vor regăsi întruchipate după cum rigorile vremii o impun…. ieri Emil Botnăraş, Emil Bobu, azi Raed Arafat, Vlad Voiculescu, iar noi suntem aceeaşi visători aşteptând binele pe care încă mai credem că îl merităm că naţiune.
Ciprian Demeter
