Într-o perioadă în care românii privesc cu groază spre viitoarele facturi la utilități, administrația pare să fi rămas în pană de idei. Acolo unde cetățenii așteptau strategii complexe, investiții masive și planuri de redresare, soluțiile venite de la vârful deciziilor par desprinse din jurnalele de austeritate ale anilor ’80.
Ilie Bolojan propune o abordare care lasă un gust amar: reducerea consumului casnic. Altfel spus, soluția minune la o criză sistemică europeană este, pur și simplu, să punem mâna pe întrerupător.
Într-o criză de asemenea magnitudine, discursul axat pe „strânsul curelei” și „stinsul becului” face un lucru extrem de convenabil pentru politicieni, mutând responsabilitatea eșecurilor strategice direct pe umerii cetățeanului de rând. În loc să existe o dezbatere serioasă despre atragerea fondurilor europene pentru modernizarea rețelelor energetice, despre deblocarea marilor proiecte de energie regenerabilă sau despre protejarea reală a consumatorilor vulnerabili în fața speculei de pe piața energiei, ni se livrează sfaturi de economie la nivel de apartament. Când un lider cu pretenții de vizionar se rezumă la a-i cere populației să îndure frigul sau întunericul, mitul administratorului perfect începe să se clatine serios.
A-i cere unui cetățean care deja face eforturi disperate să-și plătească ratele și coșul zilnic să mai stingă și lumina nu este o dovadă de viziune administrativă. Este, mai degrabă, o recunoaștere implicită a faptului că statul nu are nicio plasă de siguranță reală de oferit.
Eficiența nu înseamnă tăieri oarbe și austeritate impusă celor care abia se descurcă. Adevărata eficiență administrativă înseamnă să construiești un sistem rezilient, capabil să absoarbă șocurile, nu să ceri populației să devină ea însăși un amortizor pentru incompetența decizională a ultimilor ani. Dacă „să stingem lumina” reprezintă apogeul gândirii strategice în fața crizei, atunci, cu siguranță, viitorul sună destul de întunecat. La propriu.
