Salariul minim din România este prezentat des ca „plasă de siguranță” pentru muncă cinstită. În realitate, pentru sute de mii de oameni, el funcționează ca o etichetă administrativă lipită pe sărăcie lucie: muncești full-time și tot nu-ți permiți viața de bază.
Muncă pe hârtie, subzistență în practică
În marile orașe, chiria mănâncă primul salariu înainte să înceapă luna. În orașele mici, costurile par mai blânde, dar lipsesc joburile stabile și serviciile publice care să reducă presiunea din bugetul familiei. Rezultatul e același: salariul minim nu acoperă un trai decent, ci doar prelungește supraviețuirea de la o lună la alta, cu datorii mici care devin repede mari.
„Creșteri” care nu țin pasul cu realitatea
Politicienii anunță periodic majorări și le împachetează drept succes. Dar când prețurile cresc mai repede decât veniturile, majorarea e un titlu, nu o soluție. Pentru omul plătit minim, inflația nu e statistică, e raftul de la supermarket: „mai pun ceva în coș sau rămân cu lumina aprinsă la final de lună?”
Statul taxează precaritatea și o numește normalitate
În loc să fie un prag de protecție, salariul minim devine un instrument de disciplinare: acceptă orice, nu comenta, „altfel sunt zece la ușă”. Iar când o bună parte din economie se sprijină pe minimul pe economie, problema nu mai e individuală, ci structurală. Nu e vorba despre „lene” sau „lipsă de educație”, ci despre o piață a muncii care poate funcționa tocmai pentru că există oameni obligați să accepte prea puțin.
„Ai un job” nu mai înseamnă „nu ești sărac”
Cea mai mare minciună socială a ultimilor ani e ideea că munca te scoate automat din sărăcie. Salariul minim demonstrează contrariul: munca poate să te țină sărac, dacă pragul legal e setat sub nevoile reale ale vieții. Și atunci apare întrebarea de bun-simț: la ce folosește un salariu minim care nu asigură minimul?
Cine plătește diferența?
O plătesc familiile, prin compromisuri: încălzire mai slabă, medicamente amânate, dinți netratați, copii cu „mai vedem la anul”, mâncare ieftină și proastă. O plătește sănătatea publică, o plătește educația, o plătește demnitatea. O plătește diaspora, pentru că „plec” devine plan de supraviețuire, nu aventură. Dacă salariul minim ar fi cu adevărat un minim pentru viață, nu pentru statistică, n-ar trebui să fie nevoie de al doilea job, de „combinații”, de rude care trimit bani sau de credit la nevoi personale ca să treci luna. Când un salariu minim îți cumpără doar dreptul de a munci în continuare, fără siguranță, fără perspectivă, fără aer, atunci nu mai vorbim despre politică salarială. Vorbim despre sărăcie legalizată.
