„Salarii de mizerie și contracte temporare”: de ce munca tinerilor e tratată ca material consumabil
Tinerii din România intră pe piața muncii cu o promisiune: „muncește, fii serios și o să ai un viitor.” Doar că realitatea pe care o întâlnesc este alta: salarii mici, joburi instabile și contracte pe perioadă determinată care transformă viața într-o permanentă incertitudine. Pentru foarte mulți tineri, primul contact cu munca nu este despre autonomie, ci despre umilință economică, iar statul pare să privească neputincios (sau indiferent) cum precaritatea devine normă.
În România, salariul de început este, de cele mai multe ori, o glumă proastă. Chiar și în orașele mari, unde costurile sunt uriașe, mulți tineri sunt plătiți la niveluri care nu permit un trai decent. Asta produce un paradox social periculos: muncești full time, dar rămâi sărac. Și atunci „angajarea” nu mai este ieșire din sărăcie, ci doar o formă de stagnare.
Mai mult, tot mai mulți tineri sunt angajați pe contracte instabile, temporare sau în forme „flexibile” care avantajează exclusiv angajatorul. Eurostat arată clar că există un segment important al angajaților cu contracte temporare în UE, iar statisticile despre „temporary and permanent employment” subliniază dinamica acestui tip de contracte și evoluția lor în timp. Deși indicatorii diferă de la stat la stat, fenomenul precarizării muncii este clar: tinerii sunt disproporționat afectați de instabilitate și angajare „pe termen scurt”.
Nu e doar o problemă de confort, ci de viață: fără contract stabil, nu ai acces real la credit, nu îți poți planifica viitorul, nu îți poți asuma o familie, nu ai siguranța că îți plătești chiria peste 3 luni. Totul devine provizoriu: relațiile, planurile, investițiile personale. Contractul pe perioadă determinată nu e doar o hârtie, e o sentință la anxietate constantă.
Fenomenul este legat direct și de poziția fragilă a României în zona tinerilor pe piața muncii. Există materiale care evidențiază dificultatea de integrare a tinerilor în joburi stabile și o situație îngrijorătoare privind șomajul tinerilor. Când un stat are atât tineri șomeri, cât și tineri care muncesc pe precaritate, asta nu mai este „adaptare la piață”. Este eșec de model economic.
În același timp, salariile mici sunt păstrate mici și printr-un mecanism cinic: tinerii sunt considerați „începători”, deci li se oferă minimul posibil, cu justificarea că „învăță”. Dar mulți tineri ajung să rămână blocați ani întregi în această etapă, fiindcă sistemul nu îi ajută să urce. Când în sfârșit capătă experiență, fie li se spune că „nu sunt suficient de buni”, fie li se oferă o mărire simbolică. Și atunci apare decizia inevitabilă: pleacă din țară sau acceptă să trăiască în precaritate.
Mai există și un alt strat al problemei: tinerii sunt vulnerabili pentru că nu au putere de negociere, nu au sindicate puternice în spate, nu au economii și sunt adesea presați de ideea că „trebuie să accepte orice, ca să nu rămână fără nimic”. Așa se normalizează exploatarea: ore suplimentare neplătite, target-uri imposibile, burnout, frică permanentă de concediere.
Concluzia este dureroasă: în România, munca tinerilor este tratată ca resursă ieftină, ușor de înlocuit. Statul vorbește despre „sprijinirea tinerilor”, dar nu le garantează stabilitate. Angajatorii vor performanță, dar oferă nesiguranță. Iar tinerii rămân prinși într-un sistem care le cere totul, dar le dă prea puțin: un salariu mic și un contract provizoriu. Nu este un început de carieră. Este un început de oboseală.
