Ieri, Ministerul Economiei a mandatat Consiliul de administrație al companiei Nuclearelectrica să inițieze demersurile pentru încetarea colaborării cu compania chineză care ar fi trebuit să construiască două reactoare nuclearelectrice la Cernavodă. Dat fiind că ministerul este acționar majoritar al firmei este de așteptat ca mandatul statului să fie și aplicat. Iar acest lucru ar trebui să se facă în primă etapă în adunarea generală a acționarilor din ziua de 12 iunie.
Va fi interesant de văzut în ce măsură ruperea memorandumului și a acordului cu firma chineză se va face fără „chinuri”. Adică, fără pretenții ale actualilor parteneri chinezi. Va fi interesant de văzut, de asemenea, dacă se va pune problema plății unor eventuale despăgubiri sau va fi vorba de un „divorț amiabil”.
După cum arată lucrurile acum, despărțirea nu pare a fi dureroasă. În sensul că, în urmă cu cinci ani a fost semnat un memorandum pentru construirea unităților 3 și 4 de la Cernavodă, iar în urmă cu un an a fost parafat un acord al investitorilor. În afară de semnarea celor două documente, pare că nu s-a întâmplat mai nimic. Poate doar înființarea unei companii de proiect.
Adevărul este că investiția avea câteva zone complicate. Prima era cea a montajului financiar. Investitorii chinezi ar fi trebuit să finanțeze construcția, în schimb, statul român ar fi trebuit să parafeze un contract de diferență. Adică, un contract prin care investitorii ar fi avut garantat un nivel al încasărilor, indiferent de tariful energiei electrice. Era un contract tipic prin care investitorii aveau siguranța că își recuperează banii într-o anumită perioadă de timp.
Problema este că acest tip de contract creează multe probleme. Investitorii își doresc o recuperare cât mai rapidă a fondurilor, statul vrea să aibă costuri cât mai mici, derulate pe o perioadă cât mai lungă de timp. Cele două obiective sunt contrare și, nu de puține ori, duc la neînțelegeri între parteneri sau la senzația publicului larg că statul a fost păcălit.
Din această cauză, mai devreme sau mai târziu, pot să apară controverse majore, cu atât mai mult cu cât de obicei contractele încheiate sunt lipsite de transparență sau sunt dificil de înțeles de către opinia publică.
Principiul este cel al autostrăzilor construite în parteneriat public privat, când investitorul privat vine cu finanțarea pe care o recuperează de-a lungul timpului printr-o plată garantată de stat, indiferent de nivelul încasărilor realizate prin traficul de autovehicule. Este un montaj financiar care poate fi util pentru statele care nu au bani pentru a construi, dar care tinde să devină oneros, dacă este negociat prea generos.
Dincolo de finanțare, care rămâne în continuare o problemă indiferent de originea investitorului, tema extinderii producției de energie nucleară este în discuție. Contextul este dat de Uniunea Europeană care a lansat deja „pactul verde”, conform căruia producția pe bază de cărbune trebuie înlocuită într-o perioadă rezonabilă de timp cu cea din surse regenerabile. De asemenea, gazul este considerat un combustibil de tranziție, iar energia nucleară are, deocamdată, un statut ușor nedefinit.
În fine, nu se poate face abstracție nici de contextul strategic. Este limpede că statele Uniunii Europene au înțeles cu ocazia crizei pandemiei că dependența de producția în China este inadecvată. În acest context, o bună parte din statele Uniunii Europene își cristalizează poziția față de investitorii chinezi, iar companiile europene se gândesc serios la delocalizarea producției din China în Europa sau în alte zone ale economiei globale.
În concluzie, renunțarea la compania chineză de la Cernavodă este doar un pas. El rezolvă o problemă și creează altele. Și anume, dacă România va putea să construiască noi reactoare energetice nucleare, cum și cu ce bani.
