Prinsă într-un dosar care expune o posibilă falsificare a evidențelor administrative, Inspecția Judiciară se sprijină pe o rețea de procurori desemnați care sting rapid dosarele incomode. În același timp, judecătorii care aplică legea sunt sancționați disciplinar, iar în vârful acestui mecanism de putere se află o zonă de influență asociată public Liei Savonea, președinta Înaltei Curți de Casație și Justiție. O plângere penală depusă la Parchetul General, susținută de probe informatice, pune acum sistemul în fața unui test simplu: își mai apără legea sau doar oamenii?
România se confruntă cu o justiție în care standardele par să se schimbe în funcție de persoana vizată. Inspecția Judiciară se arată severă cu magistrații incomozi, dar devine prudentă, opacă sau defensivă atunci când propriile conduite sunt contestate. În acest cadru, procurorii desemnați să investigheze astfel de cauze nu apar ca un mecanism de control, ci ca un filtru care reduce la tăcere dosarele sensibile.
Un dosar penal deschis la Secția de Urmărire Penală a PÎCCJ, în urma unui denunț formulat de Asociația noastră de presă, ridică întrebări serioase despre felul în care este administrată informația publică și despre felul în care sunt protejate instituțiile atunci când greșesc. Probele invocate în dosar nu sunt interpretări, ci urme tehnice: un mesaj electronic recepționat și deschis, un raport de citire și o adresă oficială care contrazice realitatea consemnată de server.
Tehnologia și contradicția
Asociația a cerut Inspecției Judiciare, la 11 iunie 2025, informații despre doi inspectori judiciari: Andreea-Roxana Boriceanu și Iulian Păncescu. E-mailul a fost recepționat și deschis manual la 12 iunie 2025, la ora 11:25, potrivit raportului de citire generat de serverul instituției. Cu toate acestea, după 125 de zile de tăcere, Inspecția a emis o adresă oficială în care a consemnat că solicitarea „nu fusese anterior înregistrată”, deși documentele tehnice arată contrariul.
Această diferență nu este una de nuanță, ci una de fond. Dacă un act oficial atestă o împrejurare contrazisă de urmele informatice, problema nu mai ține de stil administrativ, ci de exactitatea actului public. Tocmai de aceea, plângerea penală vorbește despre fals intelectual și despre folosirea actului în instanță pentru a justifica întârzierea și a evita consecințele procedurale.
1 de 7
Unghiul Savonea
În jurul Inspecției Judiciare gravitează și o altă suspiciune: aceea a apartenenței la o zonă de influență descrisă public în legătură cu Lia Savonea, actuala președintă a ÎCCJ. Nu este vorba aici despre un verdict, ci despre un context care a fost asociat de presă și de actori din sistem cu o concentrare puternică de putere în vârful ierarhiei judiciare. Într-un astfel de mediu, Inspecția nu mai apare doar ca instituție de control, ci ca instrument de disciplinare selectivă.
Faptul că un dosar care vizează chiar maniera de răspuns la o solicitare de presă ajunge să ridice asemenea întrebări spune mult despre starea sistemului. Când transparența devine suspectă, iar răspunsul instituțional se apără prin opacitate, scandalul trece dincolo de un simplu litigiu administrativ.
Două măsuri
Cazul judecătorului Costin Andrei Stancu adâncește această imagine. În mesajul său public, el descrie o acțiune disciplinară pornită împotriva sa pentru modul în care a interpretat legea, deși interpretarea fusese împărtășită de prima instanță, de procurori și, în esență, confirmată la nivelul soluției finale. Întrebarea lui este una care atinge direct independența magistratului: mai are judecătorul dreptul să interpreteze legea sau trebuie să ceară aprobarea Inspecției Judiciare înainte de a pronunța soluții?
Această întrebare nu este retorică. Ea descrie o cultură instituțională în care judecătorii care deranjează sunt pedepsiți, iar instituțiile care se apără prin acte discutabile sunt protejate de mecanisme procedurale greu de penetrat. Exact de aceea, dosarul deschis la PÎCCJ capătă o semnificație mai largă decât simpla lui miză factuală.
Testul pentru Procurorul General
În fața Procurorului General al României se află acum o probă simplă, dar grea: există un e-mail, există un raport de citire, există o adresă oficială care afirmă contrariul. Dacă aceste documente nu justifică măcar o verificare penală serioasă, atunci problema nu mai este una de dosar, ci una de sistem.
Parchetul General poate alege să trateze cazul ca pe o chestiune marginală. Sau poate să explice de ce un act oficial contrazis de date tehnice ar trebui să rămână neatins. Într-un stat care funcționează corect, răspunsul ar trebui să fie evident.
