Pe hârtie, guvernul spune că situația este „sub control”. În realitate, românii simt că pierd teren în fiecare lună. Inflația nu mai e o cifră aruncată într-un grafic, e o presiune constantă în portofel, o întrebare rostită tot mai des: „Oare luna viitoare mă mai descurc?”
În piețe, oamenii nu mai discută despre ce gătesc, ci despre ce își permit. O pensionară calculează de trei ori înainte să pună în coș un litru de ulei. Un tată renunță la carne și spune că „merge și fără”. O tânără își caută chirie mai ieftină, deși „ieftin” nu mai înseamnă nimic. Fiecare își ajustează tăcut viața în jos.
În birourile de la București, liderii vorbesc despre „stabilitate”. Pe stradă, oamenii simt doar o pierdere continuă a puterii de cumpărare. Salariile au rămas pe loc, facturile au crescut. Iar între cauze, toată lumea vede același lucru: decizii politice care au împins prețurile în sus, taxe adăugate peste taxe și un stat care consumă infinit mai mult decât produce.
Inflația nu este un fenomen inevitabil, ci rezultatul unui sistem care funcționează doar pentru cei care îl conduc. Pentru restul, ea se traduce în nopți nedormite, liste tăiate și un sentiment tot mai clar de nedreptate. Furia oamenilor nu e o figură de stil. E reacția firească a unei societăți care simte că, oricât ar munci, trăiește tot mai puțin.
