Memoriile lui Carol I şochează prin constanta, obsesiva preocupare a regimului faţă de atitudinea marilor puteri europene. Principatele Române, abia închegate într-un Regat, depind decisiv de jocurile din exterior. E uimitor să constaţi azi, după un secol şi ceva de istorie, că nimic nu s-a schimbat. Ca şi acum, pe vremuri trebuia să fim atenţi la cea mai neînsemnată strîmbătură din nas a unei mari puteri. Franţa, Turcia, Prusia, Austria, Rusia îşi permit să ne trateze ca pe nişte slugi.
Franţa, mai ales, întrece marginile bunului simţ. Micul Napoleon ne face cu degetul cînd i se năzare. În hărţuiala dintre marile puteri România se vede trasă într-o parte şi în alta ca pe o foaie de plăcintă. Fiecare o vrea pentru ea. Fiecare veghează ca nu cumva duşmanul s-o ia în braţe. Bietul Prinţ se vede obligat la un slalom printr-un hăţiş de capricii şi interese, de vorbe dulci şi priviri chiorîşe. Nici nu mai ştie ce să facă pentru a ţine dreaptă cumpăna politicii externe a ţării. Dacă se depărtează de Turcia, marile puteri sar imediat, acuzîndu-l că vrea să tulbure pacea orientală. Dacă se supune prea mult Turciei, e bănuit că vrea să se rupă de Europa!
Dacă se sprijină pe Rusia supără Turcia! Dacă-şi ia aliat Turcia, trezeşte nemulţumirea Rusiei. Marile puteri nu dovedesc nici măcar insolenţă. Ele sînt mai degrabă băgăreţe, ca nişte cumetre de mahala. Ion Brătianu nu le place. Prinţul se vede obligat să-l schimbe. Cea mai mică agitaţie în chestiunea evreiască provoacă scandal pe piaţa europeană. Stupefiată nu e intervenţia, ci tutelarea măruntă, în stare să exaspereze prin sîcîială.
Ca şi azi, un rol negativ îl au gazetele. Presa străină întreţine în jurul României un climat de confuzie şi ostilitate. Se lansează zvonuri dintre cele mai aberante, sînt puse în circulaţie ştirile cele mai fanteziste. Imaginea acestei campanii e surprinsă exact de Prinţul Carol Anton într-o scrisoare către fiul său, Carol I, din noiembrie 1868:
„«Sînt femeie a căror reputaţie nu se poate atinge, dar pe care unii le fac obiectul discuţiilor publice, tocmai ca să le strice bunul nume. Aşa se întîmplă cu România, ai cărei duşmani şi-au propus să-i împiedice dezvoltarea prosperă pe toate terenurile, prin răspîndirea a tot felul de ştiri false.
După cum, în cele din urmă, cineva poate reuşi printr-o ponegrire sistematică să calomnieze chiar pe o femeie virtuoasă, tot aşa e şi cu România; eşti tentat să crezi ceea ce nu este de crezut! Această părere neplăcută şi nesigură asupra României se oglindeşte în toate ziarele europene, şi chiar în cabinetele cele mai binevoitoare a prins rădăcini un fel de vagă neîncredere»”.
Şi cu toate acestea, România se descurcă. Privită îndeaproape, politica lui Carol I, prinţ de Hohenzollern, e de un balcanism perfect. Ţara joacă din plin comedia supuşeniei. Judecată pripit, politica României e de o slugărnicie debordantă. Prinţul tresare şi se nelinişteşte la orice grimasă ivită pe obrazul marilor puteri. El pare dispus, în orice moment, să răspundă oricărui capriciu. Ia hotărîri, dă explicaţii lungi şi amănunţite, se plînge că-i înţeles greşit.
Se joacă aici o întreagă comedie balcanică. Pentru că, în realitate, România îşi urmează drumul ei cu încăpăţînare. Politica externă e cea a faptului împlinit. Prinţul spune ca ei şi face ca el. Cînd marile puteri se prind şi-o pun de-un tărăboi, el se lansează în mii de scuze şi făgăduieli că va îndrepta lucrurile. Fireşte că, în practică, nu întreprinde nimic. Marile puteri se resemnează. Genială e şi fofilarea printre giganţii europeni.
Prinţul ştie că Turcia, Prusia, Rusia, Franţa, Austria nu se înţeleg între ele. Că fiecare îşi vrea România sa. De aceea el practică o năucitoare dinamică a alianţelor. România e cînd cu Turcia, cînd cu Rusia, cînd cu Franţa. E cu toţi şi cu nimeni în acelaşi timp. Văzînd supărarea unei mari puteri, Prinţul se îndreaptă spre adversara ei. Fără nici o problemă. Fără nici un complex. Un exemplu de politică şerpuitoare, vicleană, balcanică pe care ar trebui s-o urmeze şi politicienii noştri de azi. Nu de alta, dar vine de la un neamţ.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro
