Infractorii și-au creat propriul sistem de justiție unde dosarele se închid tot timpul cu NUP, achitare și clasare
Sistemul de justiție din România nu mai funcționează ca un mecanism de sancționare a infracțiunilor, ci ca un scut pentru cei conectați politic, economic sau instituțional. Pentru marea corupție, finalul este aproape mereu același: neînceperea urmăririi penale, clasare pe bandă rulantă sau achitări „definitive” după ani de tergiversări calculate.
Dosare solide, cu probe, interceptări și documente, sunt plimbate între parchete până la prescripție. Procurori care nu greșesc niciodată în favoarea inculpaților sunt promovați. Judecători care anulează probe-cheie sau acceptă argumente absurde devin repere de „echilibru”. Întregul mecanism pare calibrat nu pentru aflarea adevărului, ci pentru salvarea celor „care trebuie”.
S-a ajuns la un tipar bine cunoscut: ancheta pornește zgomotos, opinia publică este lăsată să creadă că „se face dreptate”, apoi urmează ani de tăcere procedurală. La final, verdictul cade sec: NUP, clasare, achitare. Nimeni nu răspunde pentru dosarele îngropate, pentru probele ignorate sau pentru victimele lăsate fără dreptate.
România nu se confruntă doar cu disfuncții, ci cu un sistem capturat, în care infractorii au reușit să-și creeze propria formă de justiție. O justiție închisă, opacă, autoreferențială, în care răspunderea dispare, iar verdictul este cunoscut dinainte. Atâta timp cât acest mecanism rămâne intact, statul de drept rămâne un slogan, nu o realitate.
Această justiție cu două viteze distruge încrederea publică și alimentează sentimentul de impunitate. Cetățeanul obișnuit este sancționat rapid pentru greșeli minore, în timp ce rețelele de putere se mișcă nestingherite printr-un labirint juridic construit chiar de ele. Legea devine flexibilă pentru cei cu influență și inflexibilă pentru restul.
