„Familia, un lux”: de ce tinerii nu sunt sprijiniți să își întemeieze o familie în România
În România, întemeierea unei familii nu mai este, pentru foarte mulți tineri, o alegere firească. A devenit un proiect de supraviețuire economică. Într-o țară în care discursul politic invocă frecvent „valorile familiei”, sprijinul real pentru tineri este aproape invizibil. Realitatea de zi cu zi arată brutal: nu poți construi o familie pe contracte temporare, salarii mici și chirii uriașe. Iar când statul lipsește, tinerii sunt împinși să amâne copilul, căsătoria sau chiar viața în doi, dintr-o simplă teamă: „cu ce trăim?”
Prima mare problemă este nesiguranța economică. Un cuplu tânăr are nevoie de stabilitate: venituri previzibile, loc de muncă sigur și acces la servicii publice decente. România le oferă adesea exact contrariul: salarii mici la început de carieră, incertitudine și un sistem social care pare construit mai degrabă ca să penalizeze, nu să protejeze. Iar asta nu e o opinie sentimentală, ci o consecință directă a precarizării muncii și a costurilor tot mai mari pentru trai.
Când tinerii sunt ținuți în permanență într-un regim de „încearcă să te descurci”, ideea de familie se transformă din „viitor” în „risc”. Orice cheltuială neprevăzută (o problemă medicală, o reparație, o scumpire a utilităților) poate destabiliza complet bugetul. În acest context, apar fenomene tot mai frecvente: migrația în străinătate, dependența de părinți sau renunțarea la planuri pe termen lung.
Apoi vine o altă realitate ignorată politic: costurile locuirii. Întemeierea unei familii e aproape imposibilă fără un spațiu decent. Iar când chiria devine jumătate din venit și prețurile locuințelor cresc, familia se amână automat. Un raport recent despre precaritatea locuirii în România arată că precaritatea (atât calitativă, cât și legată de costuri) este mai ridicată în rândul celor foarte tineri, sugerând o problemă serioasă pentru începutul vieții adulte. Cu alte cuvinte: cei care ar trebui să fie în etapa construirii unui viitor sunt, de fapt, cei mai vulnerabili.
Mai departe, România are o problemă uriașă cu sprijinul social și politicile publice pentru familie. Există programe, există sloganuri, există câteva măsuri fragmentare — dar nu există o strategie coerentă și suficient finanțată. Fără infrastructură de creșe (mai ales în anumite zone), fără locuințe sociale accesibile, fără servicii medicale predictibile, „familia tradițională” devine doar material de campanie.
Într-un stat funcțional, politicile de familie nu sunt moralizatoare, ci concrete: locuințe accesibile, servicii sociale, sprijin pentru îngrijirea copilului, stabilitate în muncă. În România, însă, tinerii sunt adesea tratați ca și cum ar avea „obligația” de a face copii, dar fără să primească instrumentele minime pentru a face acest lucru în siguranță.
Și când tinerii aleg să plece? Nu pleacă pentru „distracție” sau „aventură”. Pleacă pentru normalitate: un job stabil, un credit posibil, servicii publice care funcționează, siguranța că un copil nu înseamnă faliment. Concluzia e simplă și grea: în România, statul vorbește despre familie, dar îi abandonează pe cei care ar vrea să o construiască. Iar familia devine lux, nu etapă firească de viață.
