Sorin Grindeanu a stârnit un val de reacții după ce a susținut public ideea ca România să plătească 1 miliard de dolari pentru a participa la un așa-numit „Consiliu pentru Pace” asociat cu Donald Trump. Mesajul a fost împachetat în formula clasică folosită ori de câte ori politicienii vor să închidă discuția înainte să înceapă: „niciodată costurile nu sunt prea mari când este vorba despre securitate”. Doar că exact aici apare problema, pentru că publicul a primit o sumă gigantică și un apel la grabă, dar aproape nicio explicație clară despre ce anume ar cumpăra România, cum ar arăta acordul și cine a stabilit acest „preț de intrare”.
Chiar dacă nu e vorba, tehnic, de o donație către Trump ca persoană, ci de o contribuție pentru o inițiativă politică prezentată drept „de pace”, suma ar veni tot din bani publici și ar trebui justificată la sânge. În schimb, discursul a mers pe ideea că „se găsește un miliard” și că „nu e timp de ezitări”, ceea ce sună mai degrabă ca o factură politică decât ca o strategie de politică externă construită în instituții și aprobată transparent. Într-o țară în care, aproape zilnic, ni se spune că nu sunt bani pentru spitale, școli sau infrastructură, lejeritatea cu care apare promisiunea unui miliard ridică inevitabil suspiciuni: dacă statul găsește atât de repede o sumă uriașă, atunci întrebarea nu e doar „de unde”, ci „pentru cine” și „cu ce rezultat”.
Invocarea securității ca argument universal nu mai impresionează pe nimeni care a urmărit ultimul deceniu de politică românească. Securitatea nu ar trebui să fie o parolă folosită ca să suspendăm întrebările legitime, ci motivul pentru care întrebările devin și mai obligatorii. Dacă se vorbește despre 1 miliard de dolari, atunci trebuie să existe un cadru clar: documente, condiții, obiective, mecanisme de control, garanții și un mandat politic asumat, nu doar declarații la televizor. Mai ales când se sugerează că răspunsul corect este „da” înainte ca românii să știe ce se semnează.
În lipsa acestor detalii, inițiativa pare mai mult o demonstrație de loialitate și poziționare politică decât o decizie rațională de stat. Când un lider spune că trebuie să aprobăm rapid o cheltuială uriașă „pentru parteneriat” și „pentru pace”, dar nu explică transparent ce obținem în schimb, apare riscul real ca România să plătească nu pentru securitate, ci pentru imagine, pentru influență și pentru capital electoral. Un miliard de dolari nu e un gest de curtoazie diplomatică și nici o frază de campanie, ci o responsabilitate publică. Iar până când cineva pune pe masă toate datele, cererea sună simplu: plătiți acum, întrebați mai târziu.
