Ciprian Demeter: „Măștile puterii și securocrația de afaceri: de ce a rămas România o corabie fără căpitan?”

Din perspectivă filosofică, diferența dintre un „om de stat” și un „lider de partid” este una de natură ontologică, adică ține de însăși rațiunea lor de a fi. Omul de stat, așa cum l-au visat filosofii antici sau arhitecții modernității, este cel care pune interesul național deasupra propriului interes, pentru că puterea nu este un premiu, este o povară necesară, iar ambiția lui este aceea de a înălța o națiune, nu de a aduna funcții.

Tragedia actuală a României consă în faptul că la cârma partidelor nu se mai află oameni de stat, ci „oameni mici”. Omul mic se recunoaște după un semn infailibil: are ambiții personale, dar nu are viziune națională, confundând succesul electoral cu succesul istoric. Pentru acești lideri, România este o sumă de resurse care trebuie gestionate în folos propriu sau de grup, nu un proiect de viitor. În timp ce un mare om de stat gândește în generații, liderul actual de partid gândește în sondaje și în procente de profit.

Caracteristica actualei clase politice este dictatura ambiției asupra rațiunii. Rațiunea politică presupune echilibru, moderație și, mai ales, capacitatea de a anticipa consecințele pe termen lung. Ambiția personală, în schimb, este un instinct primar, o formă de aroganță care întunecă discernământul.

Vedem lideri care, din dorința obsesivă de a-și păstra scaunul sau de a-și elimina rivalii, iau decizii care sabotează economia țării, fragilizează instituțiile și alungă cetățenii peste granițe. Ambiția lor este de tip „pământ pârjolit”: preferă să conducă o țară ruinată decât să cedeze locul unui om mai capabil. Rațiunea ar dicta că binele național presupune consens și meritocrație, dar ambiția lor dictează supunere totală și promovarea incompetenței loiale. Aceasta este marea trădare a logicii: am ajuns să fim conduși de oameni care nu pot gestiona un destin comun pentru că nu-și pot gestiona propriile complexe de inferioritate.

Politica românească a devenit, din păcate, un teatru de păpuși unde sforile au început să se vadă tot mai clar. Este dureros să constați că liderii de fațadă, cei pe care îi vedem la televizor certându-se steril, sunt de multe ori doar interfețe ale unui sistem mult mai opac. Serviciile secrete, care prin lege ar trebui să fie gardienii somnului liniștit al națiunii, s-au transformat într-o „securocrație” axată pe afaceri și control politic. În loc să se preocupe de amenințările la adresa siguranței naționale, care astăzi înseamnă sărăcie, analfabetism funcțional și colaps demografic, aceste structuri au devenit arbitri ai jocurilor economice. Din umbră, ele decid cine urcă și cine coboară, cine primește un contract generos și cine este eliminat prin dosare „cu dedicație”. Această „apă și un pământ” în care s-au contopit interesele politice cu cele ale serviciilor de securitate a creat un mediu în care binele național a devenit un concept de dicționar, bun de rostit în discursuri, dar ignorat total în practică, pentru că atunci când serviciile fac afaceri, țara rămâne fără apărare, când generalii devin afaceriști, soldații (poporul) rămân fără direcție.

Dacă privești dincolo de saloanele somptuoase ale puterii, vei vedea o Românie care plânge în tăcere. Poporul român este o victimă colaterală a acestui concurs de ambiții mici. În timp ce liderii se bat pe ministere și pe controlul fluxurilor de bani, milioanele de români se bat cu facturile, cu lipsa medicamentelor și cu umilința de a vedea cum munca lor este confiscată prin taxe care nu se întorc niciodată în servicii publice de calitate.

Este o singurătate cumplită a cetățeanului în fața statului său. Nimic nu-i mai impresionează pe guvernanți: nici exodul tinerilor, nici disperarea pensionarilor, nici falimentul micilor antreprenori români. Ei sunt o „apă și un pământ”, o masă monolitică de interese care funcționează după principiul vaselor comunicante. Când un partid scade, celălalt îi preia structurile de interese, într-un perpetuum mobile al jafului. Pentru ei, România este „țara lor”, nu „patria noastră”, iar această distincție gramaticală ascunde o prăpastie morală imensă.

Un mare om de stat emană autoritate prin integritate, în timp ce un om mic încearcă să impună puterea prin forță sau prin manipulare. Asistăm astăzi la o criză profundă de legitimitate. Avem lideri care nu mai au în spate nicio fărâmă de respect popular, dar care stau agățați de funcții prin mecanisme oculte. Acest guvern de „tovarăși” funcționează într-un vid de încredere, ceea ce face ca orice decizie, oricât de mică, să fie privită de cetățeni cu suspiciune.

Când oamenii văd că cei de la vârf nu au niciun proiect pentru țară, urmărind în schimb doar propriile buzunare, contractul social se rupe. Rezultatul este un stat scăpat de sub control, unde legea se aplică doar pentru cei slabi, iar pentru cei „conectați” la serviciile de informații sau la grupurile de interese, este doar o sugestie facultativă. Aceasta este adevărata trădare: distrugerea speranței că rațiunea și dreptatea mai pot învinge ambiția oarbă a unor marionete.

Privim astăzi harta României și vedem un trup sfâșiat de poftele unor indivizi care nu au înțeles niciodată ce înseamnă să fii român cu adevărat. Este sfâșietor să constați că am ajuns să fim conduși de oameni care nu au lăcrimat niciodată în fața istoriei, care nu simt nicio vibrație în fața imnului și pentru care tricolorul este doar o bucată de pânză utilă pentru a-și șterge urmele de jaf. Ambiția acestor oameni mici a transformat grădina speranțelor noastre într-un deșert al deznădejdii, unde singura voce care se mai aude este cea a banului și a puterii de culise.

Poporul român, în răbdarea sa milenară, a început să obosească sub greutatea acestei clase politice care îl vrea ignorant și tăcut. Dar această tăcere nu este una a acceptării, este o durere care se adună, o revoltă mută împotriva celor care au ales să servească interesele serviciilor secrete și ale propriilor buzunare în detrimentul viitorului copiilor noștri. Ambiția a bătut rațiunea, orgoliul a bătut țara, iar umbrele au bătut lumina. Istoria, însă, în implacabila ei justiție, nu îi va uita pe acești uzurpatori de destine.

Ne amintim astăzi, cu o tristețe infinită, cuvintele unui adevărat om de stat, un om care a pus România mai presus de propria sa viață și de orice ambiție trecătoare, Nicolae Titulescu:

„Și chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge. Și chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina.”

Și pentru că lumina pe care și-a propus să o aprindă nu se stinge în gestul izolat al unei vieți, ci reverberează în inimile celor care aleg cinstea în politică, în școli unde se învață demnitatea, în spitale unde se pune omul înaintea profitului, în voturi asumate și în legi care slujesc binele comun, să fim, atunci, noi purtătorii acelei mici scântei, refuzând pribegia compromisurilor mărunte, înfruntând lenea morală a epocii cu acel curaj de a cere responsabilitate, transparență și smerenie celor ce conduc, în așa fel încât o națiune întreagă să-și reclădească speranța pe temelii etice, iar memoria celor care au iubit patria să nu fie doar o amintire tristă, ci un îndemn viu spre o politică făcută pentru oameni, nu pentru interese!

Fie ca rațiunea să se întoarcă în sfârșit acasă și să măture această lume a umbrelor și a oamenilor mici, pentru ca România să redevină a românilor, nu a celor care o vând zilnic la taraba propriilor pofte! Până atunci, rămânem noi, poporul, să păstrăm aprinsă scânteia unei demnități care nu poate fi nici cumpărată, nici intimidată.