Ciprian Demeter: 204 ani de la nașterea lui Nicolae Bălcescu, revoluționarul patriot care a luptat pentru idealurile naționale

un editorial de Ciprian Demeter

”Legea ţării… a ţinut multă vreme locul şi de Constituţie politică şi de Condică civilă şi criminală.” Nicolae Bălcescu

Personalitate marcantă a neamului românesc, unul dintre liderii Revoluţiei de la 1848, Nicolae Bălcescu, istoric şi prozator, s-a născut la Bucureşti, la 29 iunie 1819, în mahalaua bucureşteană Boteanu, fiind al patrulea din cei cinci copii ai Zincăi Bălcescu, originea familiei fiind din Bălceşti, judeţul Argeş. Nicolae Bălcescu a avut doi fraţi care au fost implicaţi în revoluţia de la 1848, şi două surori, Sevasta fiind cea care avea să-l îngrijească în ultimul său an de viaţă, 1852.

Educaţia a început în cadrul familiei cu un arhimandrit grec, ulterior continuându-și studiile la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti, unde i-a avut profesori pe Eftimie Murgu și Eliade Rădulescu. În 1832 Nicolae Bălcescu era în clasa a V-a, iar între 1835-1836 era în clasele complementare, la vârsta de 15 ani, și a studiat algebra, geometria, trigonometria, filosofia, istoria universală, aritmetica și limbile străine. La vârsta de 19 ani a intrat în armată că iuncăr, dar a renunțat foarte curând, dar s-a remarcat prin faptul că a cerut înfiinţarea unei şcoli pentru soldaţi, unde timp de patru luni, Bălcescu i-a învăţat pe subofiţerii care se aflau în garnizoană la Bucureşti, cunoştinţe elementare precum scrierea, citirea, aritmetica, geografia și le-a predat lecții de istorie.

Și-a început cariera revoluționară aderând la Partida Naţională a lui Ion Câmpineanu care în manifestul din 1838, printre altele, vorbea despre „fuziunea întregului popor românesc şi reunirea lui sub acelaşi sceptru” într-o patrie independentă.

În 1840, Nicolae Bălcescu a luat parte pentru prima dată la mişcarea revoluţionară iniţiată de Dimitrie Filipescu, alături de Eftimie Murgu, J.A. Vaillant, C. Telegescu, C. Bolliac, Marin Serghiescu și conform lui Bălcescu, scopul societăţii create de ei era răsturnarea dominaţiei otomane şi suprimarea regimului regulamentar, desfiinţarea privilegiilor feudale şi instituirea unei republici democratice în care cetăţenii să fie egali în faţa legii, iar clăcaşii să fie eliberaţi şi stăpâni embaticari pe pământul aflat în stăpânirea lor. Ulterior, mişcarea revoluționară a fost descoperită de autorităţi, iar membrii ei au fost arestaţi. Nicolae Bălcescu a fost condamnat la trei ani de închisoare deoarece era minor.  Mai târziu, în 1843, împreună cu Ion Ghica şi Christian Tell, a înființat societatea secretă „Frăţia”, ce avea ca deviză „Dreptate, Frăţie”.

Cu această ocazie, Nicolae Bălcescu a călătorit foarte mult prin provinciile româneşti, legând prietenii cu ardeleanul George Bariţiu, dar și cu moldovenii Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri și Costache Negri. S-a afirmat ca unul dintre cei mai competenţi istorici ai românilor, publicând în 1844, în revista ieşeană „Propăşirea”, un studiu în care susţinea ideea refacerii armatei naţionale pe baze populare, cu titlul ”Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum”.

A publicat mai multe articole în „Magazin istoric pentru Dacia”, dintre care amintim: ”Despre starea soţială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri”, sau „Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor”.

Fiind în atenția stăpânirii, Nicolae Bălcescu a plecat în Franţa, la Paris, unde s-a reîntâlnit cu C.A. Rosetti, Ion Ghica, Ion, Mihail Kogălniceanu şi Dimitrie Brătianu. Ulterior, a plecat în Italia pentru a-și completa documentarea, dar și pentru a cunoaște Italia, a fost la Roma, la Neapole, unde s-a întâlnit cu Vasile Alecsandri și Elena Negri, pe care i-a însoțit la Palermo. S-a întors la Paris, în vara anului 1847, unde a făcut propagandă în presă locală în favoarea emancipării Ţărilor Române şi pentru reforme sociale democratice.

În februarie 1848, când a izbucnit revoluţia în Franţa, membrii Societăţii studenţilor români, aflaţi aici, au înţeles că Principatele nu puteau rămâne în afara acestui important proces istoric. Pentru ca evenimentele aflate în curs de desfăşurare să-i găsească pregătiţi, Nicolae Bălcescu, unul dintre conducătorii societăţii, a convocat la locuinţa sa, la 8/20 martie 1848, pe toţi ”moldo-românii”. La întrunire au participat Al. G. Golescu (Negru), Dimitrie Bolintineanu şi C. Mavrodin, precum şi moldovenii Iancu Alecsandri (fratele lui Vasile Alecsandri), Vasile Mălinescu, I. Lecca. Atmosfera revoluţionară din rândurile studenţilor români era întreţinută şi de prelegerile lui Jules Michelet, Edgar Quinet şi Adam Mickiewicz, care au avut o înrâurire însemnată şi asupra lui Bălcescu.

Revoluţia română de la 1848, aşa cum aprecia justificat Nicolae Bălcescu, „n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi viitor, fără altă cauză decât voinţa întâmplătoare a unei minorităţi sau mişcarea generală europeană. Revoluţia generală – mai evidenţia el – fu ocazia, iar nu cauza Revoluţiei române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt 18 veacuri de trudă, suferinţă şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi”.

În februarie 1848, Nicolae Bălcescu îi scria lui Vasile Alecsandri, de la Paris, în plină desfăşurare a Revoluţiei: „Află că naţia cea mai mare s-a ridicat şi că libertatea lumei s-a mântuit. Minunata revoluţie, ce te căesc amarnic că n-ai văzut-o cu ochii, va schimba faţa lumii”.

În aprilie 1848, Nicolae Bălcescu s-a întors în ţară unde a colaborat la redactarea proiectului de constituţie  a „Proclamaţiei de la Islaz” care a fost adoptat la 9 iunie 1848 de mişcarea revoluţionară din Ţara Românească.

Fraţilor români,

1. Independenţa sa administrativă şi legislativă pe temeiul tractatelor lui Mircea şi Vlad V, şi neamestec al nici unei puteri din afară în cele din întru ale sale.

2. Egalitatea drepturilor politice.

3. Contribuţie generală

4. Adunanţă generală compusă de reprezentanţi ai tuturor stărilor soţietăţii.

5. Domn responsabil, ales pe cinci ani, şi căutat în toate stările societăţii.

6. Împuţinarea listei civile;ardicarea de orice mijloc de corumpere.

7. Responsabilitatea miniştrilor şi a tuturor funcţionarilor în funcţia ce ocupă.

8. Libertatea absolută a tiparului.

9. Orice recompensă să vie de la patrie prin reprezentanţii săi, iar nu de la domn.

10. Dreptul fiecărui judeţ de a-şi alege dregătorii săi, drept care purcede din dreptul popolului întreg de a-şi alege domnul.

11. Gvardie naţională.

12. Emancipaţia mănăstirilor închinate.

13. Emancipaţia clăcaşilor, ce se fac proprietari prin despăgubire.

14. Desrobirea ţăranilor prin despăgubire.

15. Reprezentant al ţării la Constantinopole dintre români.

16. Instrucţie egală şi întreagă pentru tot românul de amândouă sexele.

17. Desfiinţarea rangurilor titulare ce nu au funcţii.

18. Desfiinţarea pedepsei degrădătoare cu bătaia.

19. Desfiinţarea atât în faptă, cât şi în vorbă a pedepsei cu moartea.

Nicolae Bălcescu a fost cel care a insistat pentru menţinerea articolului 13 care se referea la desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor.

La 11 iunie 1848, Nicolae Bălcescu a fost numit în fruntea Departamentului relaţiilor externe, dar a renunţat preferând funcţia de secretar al Guvernului provizoriu. Trebuie amintit faptul că în acele vremuri a luat fiinţă presa revoluţionară, iar dintre cele mai importante publicații amintim ”Pruncul român”, ”Poporul suveran” sau ”Învăţătorul satului”. Cu toate acestea, cele mai importante revendicări ale programului revoluţionar, problema agrară şi reforma electorală, au întârziat din cauza unor împrejurări interne şi mai ales externe.

Nicolae Bălcescu scria în acele vremuri: ”Nu faceţi poezie şi sentimentalism, ci dreptate straşnică…fiţi mai revoluţionari, c-am făcut greşeli!”. Dar nu toţi fruntaşii regimului revoluţionar împărtăşeau opiniile lui Bălcescu ori ale celor care gândeau ca el, consemnează ”Istoria românilor”.

”Măsurile noastre pentru proprietate – scria în acele zile Bălcescu lui Alexandru G. Golescu (Negru) – lăsând lucrurile în starea veche, sunt cam vătămătoare, căci ţăranii nu cred făgăduielile şi zic că de ce nu li se dă acum”.

Guvernul provizoriu a fost înlocuit, iar Nicolae Bălcescu a fost propus deputat și  urma să plece la Constantinopol pentru a obţine recunoaşterea unor reforme, dar misiunea a eşuat. Întors în ţară a fost ridicat împreună cu ceilalți revoluționari, și dus la Giurgiu unde au fost îmbarcați pe o corabie în vederea expulzării din ţară.  De la Orșova a mers la Sibiu, apoi la Belgrad, pentru ca în final să ajungă la Constantinopol, în martie 1849.

În iulie 1849 a semnat ”Proiectul de pacificaţie”, privind recunoaşterea drepturilor românilor din Transilvania, dar și pentru împăcarea dintre revoluţionarii români conduşi de Avram Iancu şi cei maghiari ai lui Lajos Kossuth. Dar odată ajuns la fața locului, și-a dat seama că maghiarii nu aveau de gând să le facă nici o concesie românilor, chiar în ciuda succeselor repetate ale lui Avram Iancu. Fiind din nou în pericole de a fi arestat, Nicolae Bălcescu s-a refugiat în tabăra lui Avram Iancu de la Câmpeni.

În 1850, a călătorit la Londra, pentru o întrevedere cu lordul Palmerstonn cu scopul de a obține sprijinul guvernului englez în favoarea Principatelor și, ulterior, s-a întors la Paris unde a scos un umăr unic din ”România viitoare”.

Fiind grav bolnav, dar și dezamăgit, a renunţat la activitatea politică şi s-a dedicat redactării monografiei istorice ”Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, publicată în 1878 de Al.I. Odobescu. Dintre scrieri amintim “Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum“ sau “Puterea armată în Moldova“. În 1846 a scris primul studiu de istorie socială “Despre starea socială a muncitorilor plugari“ în care a încercat să demonstreze că stăpânirea pământului de către boieri este o uzurpație, arătând că boierii și-au atins scopurile prin trei mijloace: interesul, nevoia și sila:

”Interesul – marii proprietari, ca detinatori ai marilor dregatorii de stat, obtinusera de la domn scutirea de dari pentru locuitorii de pe mosiile lor. Din interesul de a dobandi scutiri de dajdii si aparare impotriva slujbasilor publici, multi tarani liberi s-au vandut impreuna cu mosia lor unui stapan puternic.

Nevoia – razboiul i-a silit pe mosneni sa se indatoreze si cum nu s-au putut elibera la timp, proprietatile lor au cazut in mana creditorilor, care erau boierii si manastirile.

Sila – cel mai eficace si mai general mijloc de spoliere a taranilor a fost sila:incalcarea si acapararea brutala a proprietatii mosneanului, procesele nedrepte in care boierii erau si parti si judecatori, falsificarea actelor si furtul documentelor autentice.”

În ultimele zile de viață petrecute în camera de hotel din Palermo, în 1852 Bălcescu a trimis scrisori prietenilor din țară, lui I.Ghica: „prietenul tău pe care l-ai iubit ca un frate nu e cu puterile vlăguite… el a pus la rezon suferințele… Mă voi lecui și voi fi din nou pe picioare, câteva zile numai cu cer senin și soare și am să pot crede că am scăpat și de data aceasta cu obrazul curat”, dar și Luxiței Florescu, mama fiului său nelegitim, Bonifaciu Florescu.

„Am aflat că ești în Sicilia la Palermo ca să petreci iarna și nu știu însă de mai ai vreun prieten care să poată veni la tine. Cu siguranță acest fapt te chinuiește amarnic. Cu câtă mulțumire aș primi suferințele tale, să te văd scăpat din ele. Eu, Bonifaciu și toți ai mei suntem sănătoși, toți îți trimit complimente. Bonifaciu îți sărută mâna și eu prietenul meu te sărut de mii de ori și te rog acuma ca întotdeauna să mă crezi a ta bună prietenă”, îi scria Luxița lui Nicolae Bălcescu.

”Revoluţia de la 1821 a strigat dreptate şi a vrut ca tot românul să fie liber si egal, ca statul să se facă românesc. Ea fu o revoluţie democratică. Revoluţia de la 1848 a vrut ca românul sa fie nu numai liber, dar şi proprietar, fără care libertatea e mincinoasă. Pentru aceea adaugă la deviza sa cuvântul frăţiei, această condiţie de căpetenie a progresului social. Ea fu o revoluţie socială. Revoluţia viitoare… va cere unitatea şi libertatea naţională. Deviza ei va fi: Dreptate, Frăţie, Unitate! Ea va fi o revoluţie naţională.”. Parcă aceste cuvinte ale lui Bălcescu sunt mai actuale mai mult ca oricând, cu precădere în aceste vremuri în care țara noastră, privind evenimentele ultimilor 33 de ani, și-a pierdut unitatea și libertatea națională.

Nicolae Bălcescu spunea: ”Vai de acele naţii, unde un mic număr de cetăţeni îşi întemeiază puterea şi fericirea lor pe robirea gloatelor”, însă poate că într-o zi vom ajunge la un nivel de evoluție în care să nu mai fie nevoie ca resursele țării să fie spoliate de ageamii cu pretenții de oameni de stat.

Până atunci, mimăm democrația, interesul național și guvernarea și făcând o radiografie obiectivă a societății actuale, observăm că instituțiile statului mimează reformele în interesul cetățeanilor în timp ce noi, ceilalți, mimăm calitatea de cetățeni europeni și de cetățeni români, inclusiv calitatea noastră de oameni. Conștientizând toate acestea, mă cutremură o astfel de lipsă de autenticitate a poporului român și a individului zilelor noastre, în general.

Istoria ne este mărturie că momentele dificile atât pentru un individ, dar cu atât mai mult pentru o națiune, nasc, în mod natural, o dorință instinctivă de autenticitate. În cazul nostru, până la urmă, ar trebui să fim sinceri cu noi înșine și să recunoaștem că pare că nu mai existăm din moment ce nu luăm poziție față de ticăloșie, iar să credem că nu mai există un alt tip de conducători pentru România, este o adevărată nebunie.

Nicolae Bălcescu a fost unul dintre apărătorii idealurilor și năzuințelor naționale, în slujba cărora și-a pus viața încă din tinerețe și până la moartea sa prematură.

Nu de martiri care şi-au găsit sfârşitul în exil are nevoie acest popor. Dacă dorim să schimbăm ceva în această ţară, trebuie să trezim intelectualii cu spirit practic, pe cei care nu îşi doresc doar să fie trecuţi pe lunga listă a cugetătorilor, deoarece geniile nu ar trebui să rămână nişte personaje cu hainele roase în coate şi cocoşate de muncă.