Salvat de o mână de oameni inimoși, curajoși și incorecți politic, bustul lui Vulcănescu a rămas în picioare. Deocamdată. Până la viitoarea furtună, care nu va întârzia.
Odată cu el a rămas și întrebarea: unde au fost intelectualii români în aceste zile? Cu excepția a două, trei voci remarcabile, toți au tăcut mâlc.
Unde au fost filosofii să mărturisească în apărarea confratelui lor batjocorit?
Unde a fost Gabriel Liiceanu, cel care tipărea cu trei decenii în urmă la Humanitas „Ultimul cuvânt”, strălucita pledoarie finală a lui Vulcănescu în procesul stalinist care i-a fost intentat și în care arăta cum activitatea sa în guvernul Antonescu a umplut țara de aur?
„Isus al lui” nu i-a șoptit că e un laș? Nu i-a bătut obrazul că e o rușine să rămână răscrăcărat între Heidegger și Siegfried, când Vulcănescu este scuipat în obraz și răstignit din nou?
Dar Andrei Pleșu? Pe călduțul angelolog cum de nu l-a îmboldit o minima moralia să iasă pentru o clipă din comoditatea în care șade înfofolit ca într-o șubă și să spună că Mircea Vulcănescu NU e un criminal de război și că merită măcar un bust?
Peste Horia Roman Patapievici trec repede: cum să te aștepți să îi sară în apărare autorului „Dimensiunii românești a existenței” cel care afirma: „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării”?
Dar venerabilul Mihai Șora de ce a tăcut? El care vorbea atât de frumos despre „dimensiunea sacrificială” a lui Mircea Vulcănescu, el care se prezenta ca un discipol al acestuia, de ce nu a zis nimic?
Apărarea magistrului împroșcat cu noroi era o cauză mai puțin importantă decât legile justiției ale lui Dragnea, încât să merite să își sacrifice și el câteva minute? Sau coana Luizica nu îl deranjează din gânduri decât în zi de pensie?
Dar talentatul domn Bănescu unde a fost zilele acestea? El, care a realizat câteva emisiuni remarcabile la Trinitas despre grupul Criterion și Vulcănescu, de ce a tăcut? I s-a epuizat energia combativă în luptele cu antivacciniștii? I s-au terminat bolgiile în care îi îngropa într-o lamoste de metafore pe criticii Micimii Sale?
Unde au fost ceilalți „intelectuali îmbisericiți”, gen Baconschi și Papahagi? Sunt atât de ocupați să îl combată pe Putin încât nu mai găsesc timp să lupte împotriva moștenirii lui Stalin?
Unde a fost grupul marilor „actori civici”, degrabă ieșitoriu în stradă: Rebengiuc, Pellea, Manole, Chirilă…? Bustul lui Vulcănescu nu merita măcar tot atâta osteneală să fie apărat ca geaca roșie a lui Iohannis?
Unde au fost uniunile de creație? Unde, sculptorii care să sară – dacă nu în apărarea memoriei lui Vulcănescu – măcar a operei de artă a colegei lor, Valentina Boștină, ea însăși plecată dintre noi și care nu își mai poate apăra lucrarea?
Unde e vâlva creată când i s-a rupt coada lupoaicei din brațele lui Traian, de la Muzeu? Sau când au fost atacate creaturi precum „Măslina din Scobitoare” și alte monstruozități comandate pe bani grei care au împânzit Bucureștiul?
Unde sunt scriitorii? De la Nicolae Manolescu nu mai am de mult nici o așteptare morală, dar ceilalți? În zecile de reviste ale Uniunii Scriitorilor, pline de mâncătoriile dintre confrați, nu s-a găsit nici măcar un colțișor pentru o notă de protest întru apărarea lui Mircea Vulcănescu?
Unde sunteți toți cei care ați umplut țara cu ifosele voastre dar vă pitiți și tăceți chitic când există riscul să fiți puși la index pentru incorectitudine politică? Și să vă pierdeți sinecurile?
Răspunsul e simplu: voi nu sunteți intelectuali. Intelectualul nu are doar lecturi, are și o conștiință. Și simțul dureros al apartenenței la poporul din care s-a născut.
Intelectuali au fost Vulcănescu, Steinhardt, Pillat, Voiculescu…
Voi sunteți doar o adunătură de scroafe care s-au cocoțat fraudulos în copacul cu cărți.
