„Casă? Nu pentru tine”: de ce tinerii nu își pot cumpăra o locuință și de ce statul nu îi ajută aproape deloc
Pentru tinerii din România, ideea de a cumpăra o locuință nu mai este un plan realist, ci o poveste spusă de generațiile mai vechi. În timp ce părinții lor au reușit, în anii 2000 sau chiar mai devreme, să își cumpere o casă cu sacrificii mari dar posibile, tinerii de astăzi privesc piața imobiliară ca pe un zid. Prețurile cresc, avansurile sunt greu de strâns, salariile nu țin pasul, iar statul lipsește exact acolo unde ar trebui să fie: în locuințele sociale și în politicile reale de acces la locuire.
Datele despre piața imobiliară arată o tendință de creștere a prețurilor, iar evoluțiile sunt monitorizate inclusiv de Eurostat prin indicatori precum House Price Index. Analize ale pieței imobiliare indică faptul că în România prețurile rezidențiale au continuat să crească, cu diferențe între locuințe noi și vechi. Aparent, creșterea nu ar fi „explozivă” comparativ cu alte țări, dar problema reală nu e procentul anual, ci punctul de plecare: veniturile tinerilor sunt prea mici ca să facă față.
În orașele mari, diferențele sunt dramatice. București, Cluj-Napoca și alte centre universitare au devenit piețe inaccesibile pentru un tânăr la început de drum. Iar unele analize din piață arată că, deși România poate părea „mai accesibilă” la nivel macro, există segmente unde locuințele noi și bune sunt pur și simplu „din altă lume” pentru un salariu mediu.
Un tânăr are nevoie de un avans mare, de un venit stabil și de un credit pe 30 de ani. Dar cum să iei un credit când ești angajat pe perioadă determinată, când salariul e mic, când costurile zilnice îți mănâncă aproape tot? În multe cazuri, tinerii se întorc la părinți nu din comoditate, ci din imposibilitate. Își amână viața personală, amână familia și rămân într-o dependență economică mascată.
Apoi intervine a doua problemă, și poate cea mai gravă: statul român nu are aproape deloc locuințe sociale raportat la nevoia reală. OECD monitorizează stocul de locuințe sociale la nivel internațional și publică indicatori dedicați, inclusiv despre social rental housing stock. Chiar dacă statisticile și metodele pot varia, ideea este clară: în multe țări, locuințele sociale sunt un instrument real de protecție pentru cei vulnerabili și pentru tineri. În România, ele sunt aproape inexistente în practică.
Mai mult, în spațiul public a apărut recent informația că România ar fi pe ultimul loc în UE la ponderea locuințelor sociale, cu un procent extrem de mic raportat la stocul național, pe baza datelor OECD procesate de Social Monitor. Chiar dacă unele publicații care preiau astfel de informații pot fi discutabile ca stil, sursa menționată (OECD/Social Monitor) indică o problemă reală: locuințele sociale sunt, în România, aproape o glumă administrativă.
Într-o țară normală, dacă piața liberă împinge tinerii în chirii scumpe și îi scoate din jocul cumpărării, statul intervine. Construiește locuințe sociale, stimulează chiria accesibilă, reglementează mai inteligent dezvoltarea urbană și asigură un minim de protecție pentru începutul vieții adulte. În România, statul pare să fi abandonat complet acest rol: nu există un program masiv de locuințe sociale, nu există o strategie clară și coerentă, iar problema e tratată ca un „lux”.
În același timp, studiile despre precaritatea locuirii arată că tinerii sunt mai expuși la probleme de cost și calitate a locuirii, ceea ce înseamnă că începutul vieții adulte se desfășoară într-o vulnerabilitate structurală, nu într-o progresie normală. Pentru tinerii din România, casa nu mai este „un obiectiv”. Este o loterie. Iar în lipsa locuințelor sociale și a politicilor de sprijin real, tinerii sunt împinși spre două opțiuni: ori pleacă, ori își îngroapă tinerețea în chirii și instabilitate. România nu pierde doar „forță de muncă”. Pierde familii, comunități și viitor.
