Procesul de numire a Președintelui Comisiei Europene a fost uneori criticat pentru lipsa de transparenţă sau chiar pentru lipsa de legitimitate democratică. În realitate, termenii acestei desemnări au evoluat în ultimii ani și se supun unor reguli complexe și adesea necunoscute. Ursula von der Leyen este pe cale să obțină un al doilea mandat ca șefă a Comisiei Europene. Desemnarea sa nu a fost încă oficial confirmată de cei douăzeci și șapte, reuniți la Bruxelles luni, 17 iunie, într-o întâlnire informală. Dar ar putea fi anunțat la finalul summitului din 27 și 28 iunie, scrie Le Figaro, conform Rador Radio România.
Instituțiile UE în ansamblu, inclusiv Comisia, trezesc în mod regulat neînțelegere în rândul publicului larg, care le poate considera prea îndepărtate sau „tehnocrate”. În fruntea principalului organ al executivului european, Ursula von der Leyen a jucat totuși un rol principal în politicile desfășurate în ultimii cinci ani la Bruxelles. De la achiziționarea de vaccinuri anti-Covid până la planul european de redresare post-epidemie, inclusiv Green Deal sau Pactul privind migrația și azilul, nimic nu s-a făcut fără fostul ministru german al apărării. Problema posibilei sale re-numiri este așadar extrem de importantă.
Președinția Comisiei Europene este atribuită de cei douăzeci și șapte la fiecare cinci ani după alegerile europene, ținând cont de rezultatele votului. De la înființarea sistemului „Spitzenkandidaten” („primii candidați”), partidele politice europene își desemnează candidatul pentru funcția de președinte al Comisiei înainte de alegeri. Consiliul European nominalizează apoi candidatul partidului câștigător. Acest sistem a fost introdus în timpul alegerilor europene din 2014 pentru a răspunde criticilor prin întărirea legitimității democratice a acestei numiri, dar nici acesta nu este scutit de controverse.
PPE, marele câștigător al alegerile europene
Pe 9 iunie, Partidul Popular European (PPE – dreapta liberală și conservatoare) din care face parte Ursula von der Leyen a fost, fără îndoială, marele câștigător al alegerilor. Cu 189 de locuri, se află într-o poziție puternică în „Marea Coaliție” pe care o formează cu socialiștii (S&D) și centriștii pentru a vota majoritatea textelor europene. Aceştia din urmă au obținut de fapt doar 136 și, respectiv, 81 de locuri.
Dar nu e totul atât de simplu la Bruxelles. Pentru a fi renumită, Ursula von der Leyen trebuie să fie numită de către cei douăzeci și șapte cu majoritate calificată întărită. În jargonul tehnocratic al UE, aceasta înseamnă că propunerea trebuie să aibă sprijinul a 72% din statele membre, sau 20 din 27, reprezentând cel puțin 65% din populația Uniunii Europene. Totuși, PPE are și o majoritate în Consiliul European, dar nu are o majoritate calificată consolidată, deoarece majoritatea țărilor mari nu sunt conduse de dreapta. De exemplu, nici Emmanuel Macron în Franța, nici Olaf Scholz în Germania, nici Pedro Sánchez în Spania nu aparțin PPE, deși vocea lor are o greutate deosebită în Consiliu, având în vedere dimensiunea țărilor lor.
Totuși, numirea Ursulei von der Leyen ar trebui să fie doar o chestiune de timp. Niciun alt nume nu pare de natură să atragă toate voturile necesare. În primul rând, pentru că Macron, Scholz precum şi Sánchez nu se află într-o poziție puternică în negocieri, partidele corespunzătoare sensibilităților lor politice fiind dezavuate la alegerile din 9 iunie. Președintele francez a abandonat astfel ideea de a-l propune pe fostul președinte italian al Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, pe care l-a susţinut cândva împotriva Ursulei von der Leyen. O alternativă care părea în orice caz compromisă, întrucât ar fi fost necesar ca Draghi să fie numit de premierul italian, Giorgia Meloni, în funcția de comisar pentru Italia.
Mai presus de toate, criza politică declanșată în Franța de dizolvarea surprinzătoare a lui Emmanuel Macron pledează în favoarea unei alegeri a stabilității. Dacă Rassemblement national ar intra la Matignon la sfârșitul anticipatelor alegeri legislative din 30 iunie și 8 iulie, nu există nicio îndoială că zbuciumul indus vieții politice franceze s-ar face simțit până la Bruxelles.
Meloni are cheia numirii
Cu toate acestea, când Ursula von der Leyen va fi efectiv renumită la sfârșitul lunii iunie, ea va fi depăşit doar prima etapă. Din 2009 și de la Tratatul de la Lisabona, alegerea celor Douăzeci și șapte trebuie acum validată de noul Parlament European, care audiază candidatul și organizează un vot cu majoritate absolută. Ursula von der Leyen va trebui, așadar, să adune majoritatea absolută a voturilor (361 din 720) noilor europarlamentari care vor vota pe 18 iulie prin vot secret.
Fără îndoială, în fața europarlamentarilor, mai mult decât la Consiliul European, se află adevărata incertitudine pentru creștin-democrata germană. În 2019, Ursula von der Leyen avea nevoie de sprijinul PiS polonez care era în grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni (ECR) pentru a fi aleasă… cu doar 9 voturi majoritare! Chiar dacă coaliția tripartită care trebuia să o susțină, între PPE, S&D și Renew, avea pe hârtie 417 europarlamentari, deci cu aproape 60 mai mulți decât majoritatea absolută. În noul Parlament, această „Mare coaliție” reunește doar 408 aleși…
Pentru a evita o pierdere fatală de voturi în propria sa tabără, Ursula von der Leyen ar trebui să apeleze la Giorgia Meloni și la deputații Fratelli d’Italia care fac parte din ECR și ale căror voturi s-ar putea dovedi decisive. Voturi pe care Meloni le-ar putea negocia, în schimbul unui comisar cu un portofoliu important la Comisia Europeană.
Ce s-ar întâmpla dacă Ursula von der Leyen nu ar fi numită de noua Adunare de la Strasbourg? În acest scenariu, tratatele europene acordă Consiliului un termen de o lună pentru a desemna un nou candidat, a cărui numire ar trebui din nou validată de Parlament. Dar vor dori deputații să suprapună o criză europeană peste probabila criză franceză care va urma alegerilor legislative anticipate? Răspuns pe 18 iulie.
