Astăzi, 26 iunie românii de pretutindeni sărbătoresc Ziua Drapelului Național, un Simbol al Identităţii Naţiunii Române și unul dintre cele trei simboluri naţionale ale României alături de Stema naţională şi Imnul naţional.
Tricolorul este format din trei culori, roșu, galben și albastru, deoarece cifra trei are o semnificaţie foarte puternică în religia creştină, fiind asociată cu Sfânta Treime, iar împărțirea culorilor în mod egal reprezintă principul egalității, în timp ce orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea.
Roşu, galben şi albastru, culorile drapelului românesc, au origini străvechi, exprimând dăinuirea noastră neîntreruptă pe aceste meleaguri, dar arătând în același timp și legătura permanentă între toți românii de oriunde ar fi fost, care și-au dorit, de-a lungul întregii existenţe a țării, împlinirea idealului de unitate.
Suntem singurul popor european care trăieşte acolo unde s-a născut, când alţii nici nu existau ca popor. Dacă este mult sau puţin, nu ştiu cât contează în aceste vremuri. Trăim în această Uniune Europeană în care aproape toți ne jignesc şi ne umilesc, pe noi, cei care suntem poporul crescut și educat în spațiul unde ne sunt îngropați străbunii. Mai mult decât atât, suntem primul popor din lume care a folosit scrierea încă de acum 7000 de ani, iar mărturie sunt tăbliţele de la Tărtăria, fapt recunoscut de toţi cei care le-au studiat. Nu trebuie să uităm că încă din antichitate, nimeni nu a reușit să ne supună atât timp cât am fost uniți.
Istoria tricolorului românesc își are izvorul din perioada Daciei. În cartea consacrată Transilvaniei, publicată la Braşov în 1851 de către istoricului german J. F. Neigebaur se menţionează că cele trei culori ale drapelului românesc sunt o moștenire de pe timpul Daciei.
”Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatăm că cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacice, se află în Novella XI, dată la 14 aprilie 535 de împăratul roman Justinian (527 – 565) cu prilejul fixării teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea, alături de regiuni din Panonia Secunda, părţi din fosta Dacie romană, formată din Dacia Cisdanubiană (Dacia Mediteraneea şi Dacia Ripensis) şi Dacia Transdanubiană, aceasta din urmă fiind alcătuită din ţinuturile vecine cu Dunărea, de la gura Tisei până la vărsarea Oltului, ale Banatului şi Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea şi însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: „Din partea dreaptă, în prima diviziune, scut roşu, în mijlocul căruia sunt văzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo, în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adică albastru), cu semnele tribului burilor, ale cărui două laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele două scuturi) auriu (galben)”.
Prin urmare, cele trei culori, roşu la dreapta, galben la mijloc şi albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, aşezate în ordinea şi în poziţia culorilor drapelului românesc de astăzi, se referă la Dacia Traiană, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur că tricolorul românesc este o moștenire încă de la începuturile primului mileniu.
Potrivit unor mărturii, împăratul bizantin Justinian a înfiinţat în anul 535 d.H., două cetăţi dunărene, Recidava şi Literatta, locuite de luptători descendenţi ai dacilor care şi-au păstrat emblema stindard de luptă a strămoşilor, în culorile roşu, galben şi albastru.
Mihail Viteazul, care în anul 1600 a reușit la Alba-Iulia să-i unească pe toți românii sub același steag și se intitula „Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Românești şi Ardealului şi a toată Țara Moldovei”, a făurit drapelul național prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate româneşti, care de atunci înainte a devenit simbolul unităţii naţionale.
O altă prezenţă a celor trei culori datează din anul 1185, când valahii Petru, Asan şi Caloian, au condus contra bizantinilor o armată ai cărei oşteni aveau pe suliţe flamuri cu cele trei culori.
Albastrul, galbenul şi roşul se regăsesc mai târziu şi pe diplomele de înnobilare emise de Mihai Viteazul, apoi, în anul 1821, cele trei culori se regăseau pe drapelul de luptă al lui Tudor Vladimirescu. Tot de atunci moştenim semnificaţia celor trei culori: Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor) şi Frăție (roșul sângelui).
În 1834, tricolorul a fost adoptat mai întâi în Țara Românească și era un steag care era format din culorile roșu, albastru și galben, având stele și o pasăre cu cap în mijloc, ulterior ordinea culorilor fiind schimbată, astfel încât galbenul să se afle în centru.
Un moment important în istoria tricolorului l-a reprezentat anul 1863, atunci când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a înmânat comandanţilor a 10 unităţi militare noi drapele tricolore cu prilejul aniversării a 15 ani de la luptele din Dealul Spirii Cu această ocazie, domnitorul a elogiat simbolistica drapelului naţional spunând: “Steagul e România! Acest pământ binecuvântat al Patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii, unde se vor naşte copiii noştri! … Steagul e totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României”.
Adunarea la un loc, pe acelaşi drapel, a celor trei culori, roşul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni şi albastrul-azur al românilor transilvăneni, reprezintă un sigur popor și o singură țară, alcătuită din provinciile ei: Moldova, Muntenia şi Transilvania. Marele om politic, Mihail Kogălniceanu, spunea în 1867 despre tricolor că reprezintă “neamul nostru, din toate ţările locuite de români”. Totuşi, acel drapel încă avea culorile redate orizontal, în ordinea roşu sus, galben la mijloc şi albastru jos. Pe una dintre feţele steagului era imprimată stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constituţia din 1866 şi în urma emiterii legilor din 1867 şi 1872, după înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza și instalarea lui Carol de Hohenzollern, s-a stabilit ca tricolorul să aibă culorile aşezate vertical, în ordinea urmtoare: albastru, galben la mijloc şi roşu la margine, steag care avea să fie arborat și pe Parlamentul României, la 9 mai 1877, când a fost proclamată Independenţa de stat.
Odată cu proclamarea independenţei de stat s-a dat semnalul mişcării de eliberare naţională a românilor din Transilvania, o premiză importantă a desăvârşirii unificării naționale statale, înfăptuită la 1 Decembrie 1918.
Lăsându-ne pătrunși de sentimentul identității, citind mărturiile despre extraordinarul moment al înfăptuirii Marii Uniri, nu putem să nu observăm faptul că steagul tricolor purtat spre Alba Iulia era simbolul unității: ”În acea memorabilă zi, seminţia lui Decebal şi-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenită neîncăpătoare. Îndreptându-se din toate părţile şi de pe toate văile Transilvaniei spre cetatea Albei, pe jos sau călări, cu trenurile şi căruţele, asemenea fluviului care îşi adună apele din vărsarea râurilor într-o singură matcă, miile şi zecile de mii de români, îmbrăcaţi cu cele mai frumoase straie naţionale, purtând steaguri tricolore din pânză de casă şi citind „Deşteaptă-te române” şi „Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit să afle, prin glasul autorizat al aleşilor lor, supremul testament al tuturor generaţiilor multimilenarei noastre istorii, proclamarea libertăţii lor naţionale, dreptul lor de a trăi liberi şi demni pe străvechiul lor pământ, de a aşeza temelii trainice unităţii lor naţional statale.”
Steagul este întodeauna prezent atunci când națiunea română este în primejdie, el este un simbolul al puterii tale, este expresia suverană a unei puteri legitime. Steagul este încă simbolul credinței și devotamentului, al ordinei și al disciplinei. Steagul reprezintă trecutul, prezentul și viitorul Țării, întreaga istorie a României!
Astăzi, fiind alături unii de ceilalți, să ne afirmăm mai mult decât oricând puterea de a fi noi înșine și într-o puternică recunoștință față de strămoșii noștri să cinstim cum se cuvine moștenirea lăsată, o Românie frumoasă și veșnic râvnită de alții, încât secole de-a rândul ne-a fost hărăzit să luptăm pentru ea!
