Se împlinesc 132 de ani de la trecerea în nefiinţă a celui mai iubit poet pe care România l-a avut şi îl va avea vreodată. Cuvintele lui George Călinescu au fost pentru mine cea mai bună descriere a rolului şi a locului pe care Eminescu l-a ocupat în literatura română: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”
“Tăria parfumurilor” operei lui Eminescu sintetizează existenţa unui popor şi putem spune că nu România l-a dat pe Eminescu literaturii, ci Eminescu i-a fost dat României pentru a îndeplini rolul de simbol al unui neam.
Aşa cum ruşii îl au pe Dostoievski, englezii pe Shakespeare sau francezii pe Hugo, românilor le-a fost dăruit Eminescu ca punct de referinţă al identităţii naţionale şi al specificului acestui popor.
După 132 de ani mă încearcă sentimentul bucuriei că încă mai sunt îndreptățit să cred cuvintele lui George Călinescu, pentru că Eminescu este în continuare pentru fiecare dintre noi şi povestea pământului pe care îl călcăm, şi sursă de inspiraţie în momentele în care suntem îndrăgostiţi, dar şi scânteia care ne animă sufletele în păstrarea valorilor şi idealurilor naţionale. Atât timp cât Eminescu există în sufletele noastre şi pe buzele noastre, căci nu există român care, măcar o dată în viaţă, să nu fi făcut referire la Eminescu, putem spune că viaţa noastră este şi va rămâne bogată căci avem în simbolul acestei naţiuni o soluţie salvatoare.
Dincolo de toată bogaţia pe care Eminescu a adus-o României, a adus şi un alt concept cu care România se luptă de veacuri, acela al nedreptăţii la care sunt supuse geniile creatoare. Eminescu a suferit o nedreptate pentru îndrăzneala de a fi un geniu şi de a fi conştient de acest lucru, dar mai ales pentru îndrăzneala de a-şi dori o altă faţă şi un alt destin pentru o Românie sfâşiată de interese străine, venalitate şi corupţie.
Există o “teorie a geamurilor sparte”, teorie care a luat naştere în anul 1982, când cercetătorii James Wilson și George Kelling, studiind o cercetare realizată în cadrul Universității Stanford de către Philip Zimbardo, au descoperit un aspect îngrijorător cu privire la comportamentul unei societăţi, indiferent de gradul de educaţie şi dezvoltare al acesteia, şi anume că, o singură fereastră spartă duce la spargerea tuturor ferestrelor, ca o consecinţă a lipsei de reacţie.
Experimentul a constat în a lăsa două mașini identice în două zone diferite: prima zonă a fost o stradă din Bronx, un cartier rău famat din New York, iar cealaltă zonă a fost Palo Alto, o zonă bogată și liniștită din California. În Bronx, după doar zece minute, mașina a fost jefuită, iar după trei zile nu a mai rămas nimic de valoare în ea. Pe de altă parte, în Palo Alto, mașina era intactă – când a văzut că după o săptămână nu se întâmplă nimic, psihologul a decis să spargă unul dintre geamuri, iar rezultatul s-a schimbat imediat. Astfel, mașina a trecut de la a fi în stare perfectă la a ajunge o epavă.
Experimentul se poate extinde la clădiri, relaţii, grupuri, dar ceea ce noi, românii, simţim astăzi, din ce în ce mai pregnant, este că se poate aplica cu succes unei naţiuni pentru a o distruge, trasmiţând mesajul că nimănui nu-i pasă.
Geniul eminescian a fost incontestabil recunoscut în epoca sa. Eminescu însuşi era conştient de geniul său, versurile: “Trăind în cercul vostru strâmt, Norocul vă petrece, Iar eu în lumea mă simt, Nemuritor și rece.”, sunt expresia faptului că atât geniul său, cât și nemurirea sa erau niște realități pe care nu doar el le conștientiza, dar și adversarii săi, pentru care devenise din ce în ce mai incomod în calitatea sa de jurnalist politic.
Modul în care Eminescu a fost scos din viața politică și culturală a României,este un exemplu pentru ceea ce azi numim „teoria geamurilor sparte”.
Era iunie 1883 când la Capşa, Eminescu, partriotul revoltat, a sustinut un discurs la finalul căruia, se spune, ar fi scos un pistol spunând: „Vreau să îl împuşc pe rege!”. A fost arestat şi internat într-un ospiciu, iar ceea ce a urmat reprezintă pentru România „un geam spart” care a dus la ruina sufletelor şi a minţilor noastre.
Controversele legate de împrejurările şi cauzele morţii lui Eminescu continuă şi astăzi şi vor continua veacuri la rând căci, „tăria parfurmurilor” nu s-a strâns în alt crin.
Coicidenţă sau poate o altă dovadă că „geamul spart” este realitate socială despre care ar trebui să fim conştienţi.
Nicolae Labiș, cel pe care criticul Eugen Simion îl numise “buzduganul unei generații” şi pe care mulţi critici îl considerau un veritabil urmaş al lui Eminescu, reuşeşte ca până la 21 de ani să se impună ca lider al epocii sale. Ceea ce a urmat şi felul în care şi-a găsit sfârşitul Nicolae Labiş, continuă să fie o sursă de teorii şi mistere.
„La spital, Labiş mi-a povestit cum s-a consumat accidentul… Îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la Capşa, apoi însoţit de doi bărbaţi şi o femeie, balerină, coborâseră în pasaj la «Victoria» din Piaţa Bălcescu a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, ci spre casa femeii, a încercat să se urce prin faţă la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit şi, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane:
„Ţineam ochii mari deschişi şi vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei»“, a povestit Mihai Stoian, prietenul lui Nicolae Labiş, pentru revista „Luceafărul“, una dintre ultimele discuţii purtate cu poetul.
În zilele acestea, când comemorăm 132 de ani de la moartea lui Eminescu, România este acea clădire căreia i-a fost spart un geam în iunie 1883, iar semnalul a fost acela că nimănui nu-i pasă. Şi azi se mai sparg geamurile României, tot prin arestări, prin morţi suspecte şi prin înscenări.
de Ciprian Demeter
